Briza serii ma ridicase cuprinzandu-ma incet. Ma lasam purtata in
departare de ea…
Sentimentul de neliniste dureroasa ce ma alungase disparuse. Locul lui
il luase pacea unui adanc lipsit de valuri… abisul emotiilor amortite …
Drumul se gasea in fata mea. Marginit de ganduri, tivit de dorintele si
visele care-mi calauzisera zilele si mai ales noptile, se indrepta ca o allee
umbrita de arbori spre viitorul care ma astepta.
Le auzeam murmurul pe treptele ce urcau dintr-un adanc doar banuit al
subconstientului meu.
Timpul ma parasise. Secundele, minutele, orele se roteau in caruselul
golului lasat de speranta ce murise in mine. Vacumul creat imi absorbise
simturile. Ma pierdusem in nemiscare. Asteptarea devenise a doua mea
natura… nu, de fapt eu eram asteptarea… Impietrisem in rigiditatea
orologiului fara aratatoare…
Intr-un moment de izbanda asupra letargiei, ma ridicasem si parasisem
incaperea. Usa ramasese larg deschisa in urma mea. O auzeam zbatandu-se
in vantul despartirii, care ma purta tot mai departe…
Da, m-am lasat purtata in departare de briza serii…
Marea ma intampinase involburata, scufundata in nuantele culorii unui
cer cenusiu. Vantul salbatic ma cuprinse cu putere lipindu-mi rochia de coapse.
Ma retrezisem la viata. Revenita dintr-o transa adanca priveam - cu ochii plini
de mirare ai copiilor - zborul pescarusilor. Nu se indepartau niciodata prea
departe de tarm, nu se avantau niciodata prea sus…
Unde ramasesera acei vulturi ai inaltimilor ce ma fascinasera?
Ploaia imi biciuia obrajii. Genunchii imi erau inghetati iar talpile mi se
scufundau in nisipul umed.
Deodata, in aceasta imensitate frematatoare, revenisera in mine
imaginile primelor mele incercari de zbor. Din inaltimea luminoasa a
farului vazusem pe acea vreme contopirea valurilor cu orizontul si
simtisem chemarea imbratisarii acestui unghi magic.
Acum, dupa o perioada incomensurabila de timp, stateam din nou pe
tarmul acesta si stiam, ca de data aceasta voi atinge infinitul.
departare de ea…
Sentimentul de neliniste dureroasa ce ma alungase disparuse. Locul lui
il luase pacea unui adanc lipsit de valuri… abisul emotiilor amortite …
Drumul se gasea in fata mea. Marginit de ganduri, tivit de dorintele si
visele care-mi calauzisera zilele si mai ales noptile, se indrepta ca o allee
umbrita de arbori spre viitorul care ma astepta.
Le auzeam murmurul pe treptele ce urcau dintr-un adanc doar banuit al
subconstientului meu.
Timpul ma parasise. Secundele, minutele, orele se roteau in caruselul
golului lasat de speranta ce murise in mine. Vacumul creat imi absorbise
simturile. Ma pierdusem in nemiscare. Asteptarea devenise a doua mea
natura… nu, de fapt eu eram asteptarea… Impietrisem in rigiditatea
orologiului fara aratatoare…
Intr-un moment de izbanda asupra letargiei, ma ridicasem si parasisem
incaperea. Usa ramasese larg deschisa in urma mea. O auzeam zbatandu-se
in vantul despartirii, care ma purta tot mai departe…
Da, m-am lasat purtata in departare de briza serii…
Marea ma intampinase involburata, scufundata in nuantele culorii unui
cer cenusiu. Vantul salbatic ma cuprinse cu putere lipindu-mi rochia de coapse.
Ma retrezisem la viata. Revenita dintr-o transa adanca priveam - cu ochii plini
de mirare ai copiilor - zborul pescarusilor. Nu se indepartau niciodata prea
departe de tarm, nu se avantau niciodata prea sus…
Unde ramasesera acei vulturi ai inaltimilor ce ma fascinasera?
Ploaia imi biciuia obrajii. Genunchii imi erau inghetati iar talpile mi se
scufundau in nisipul umed.
Deodata, in aceasta imensitate frematatoare, revenisera in mine
imaginile primelor mele incercari de zbor. Din inaltimea luminoasa a
farului vazusem pe acea vreme contopirea valurilor cu orizontul si
simtisem chemarea imbratisarii acestui unghi magic.
Acum, dupa o perioada incomensurabila de timp, stateam din nou pe
tarmul acesta si stiam, ca de data aceasta voi atinge infinitul.
Pe marginea orizontului
de Julia Henriette Kakucs
de Julia Henriette Kakucs
Foto: Michael Schwartz