Cum subit illius tristissima noctis imago,

quae mihi supremum tempus in Urbe fuit,

cum repeto noctem, qua tot mihi cara reliqui,

labitur ex oculis nunc quoque gutta meis.

(Publius Ovidius Naso, Tristia)

Cand imi rasare-n minte imaginea cea trista

A noptii de pe urma din Roma-n, care eu

Am parasit acolo atatea lucruri scumpe,

Din ochii mei s-acum curg lacrimi, curg mereu.

(Publius Ovidius Naso, Cea de pe urma noapte la Roma)

Traducere de Teodor Neum

ULTIMA NOAPTE IN ORASUL MEU

de Julia Henrietta Kakucs

N-as fi crezut niciodata ca va veni odata acea noapte fierbinte de vara, despre care eu voi relata si dupa aproape 25 de ani inca, cu atita stringere de inima.

Fiecare dintre noi a auzit deja de „Jus prima noctis”, lege pe care invatind-o in orele de istorie medievala, ne dovedea cit de diferita de lumea noastra „moderna” era aceea in care viata unei persoane simple era dependenta de capriciile unei paturi sociale elitare.

De „Jus ultima noctis” nu a auzit pina acuma nimeni...

Eu insa am trait-o...

Ziua care a precedat-o mi s-a impregnat adinc in minte, nu pentru ca soarele incalzea cu toata puterea pe care i-o daruia luna iulie a anului 1985 asfaltul terasei casei „noastre”, pierduta pina acum de doua ori, o data cind au luat-o fascistii – obligindu-mi parintii sa se mute in dependenta unei case de la periferia orasului despre care mama mea nu vroia sa vorbeasca de loc, amintind doar ca era o fosta cocina de porci – si o data cind au nationalizat-o comunistii permitindu-le sa ramina in locuinta patrunsa de soare din curte, demontind insa si luind cu ei caloriferele si una din cele doua toilette englezesti dupa ce transformasera locuinta bunicii mele si spalatoria in mai multe apartamente – ci pentru ca pe aceasta terasa larga, in umbra ciresului batrin sadit inca de bunicul meu, se intindeau mesele cu resturile nevindute ale gospodariei mai multor generatii ale familiilor noastre: tacimuri, carafe de cristal din Boemia, farfurii, cescute, carti si multimea aceea de lucrusoare de care te intrebi mereu cum de-au incaput in locuinta ta si a parintilor tai. Eram inca obosita in urma curateniei facute in podul incins ce se intindea sub intreg acoperisul casei. Am reusit sa-l golesc la timp si acuma imi dadeam seama, ca o data cu multimea de obiecte pe care le scosesem de acolo, imi insirasem ca la o taraba amintirile.

La ce ma gindeam? La nimic precis...eram golita de ginduri...

Doar ochii-mi inregistrau scenele petrecute si undeva in adincul meu plingea vocea unei cantarete de Fado...ma durea cantecul meu...acest strigat retinut al unei lebede ranite. Era melodia soartei familiei mele, care cu cateva sute de ani inainte se refugiase din Spania Isabelei I a Castiliei spre Portugalia si apoi dupa stabilirea la Hamburg, tot mai departe spre est, facand greseala de a confunda rasaritul soarelui cu simbolul luminos al sperantei. Reusisem, ca de atitea ori in momentele grele ale vietii, sa ma distantez de ceea ce se petrecea, sa-mi constientizez oportunitatea momentului si sa-l privesc din perspectiva strainului care filmeaza. O scena demna de un mare regizor, de marele coordonator al soartei celor ce mereu au fost, sint si vor ramine calatori, pelegrini pe drumuri necunoscute.

„Luati, va rog luati ce doriti!” ma auzeam spunind sirului de oameni care se perinda prin fatza mea... ”Va rog, nu va jenati!” Vedeam mainile, acele zeci de maini...unele purtind urmele aspre ale timpului, altele avind gratia pianistului...cautind printre micile comori ale sufletului meu.

„Julia, pot sa iau carafa?” am auzit o vecina întrebindu-ma...”Si tacamurile...dar cartea aceasta?”

„Desigur”...”desigur”...repetam mereu si mereu...”desigur”... Era refrenul unui Requiem in tonalitati minore, ca si cel al lui Mozart, in timpul caruia compozitorii mor si publicul aplauda.

Trebuise deja sa predau locuintele. ILLT-ul le sigilase de cateva ore.

Vecini, cunoscuti, dar si multi straini intrasera sub bolta trandafirilor si a salcamului albastru, urcasera cele cateva scari pina sus pe terasa si acuma se invirteau ca si la talcioc, alegindu-si cite ceva de ce aveau nevoie... fara sa plateasca bine-nteles...Stiau ca trebuie sa „scap” de tot acest balast. Stiau ca seara se apropie si ca nu voi mai fi acolo. O parte respectabila din suprafata terasei era ocupata inca de mobila dormitorului stil, de marca „Lengyel” din Arad, fabricata din lemn de nuc si intarsie de trandafir. Cele doua dulapuri cu usi mari ovale, rotunjite in partea de sus, cu picioare sculptate in forma labelor de lei aveau un interior de culoare deschisa, cu o suprafatza neteda, racoroasa si incapatoare in care de multe ori ma cuibarisem pe vremea copilariei mele in timpul dupaamiezelor fierbintzi de vara. Cele doua paturi masive si oglinda de cristal cizelata, aflata in permanent balans (ca si noi in tot timpul existentei noastre), a comodei gratzile si elegante la care tinusem atitea ore de terapie a articulatiei dupa terminarea studiilor mele la Cluj, erau insirate linga cumparatorul lor, domnul T., inginer la fabrica de tramvai, care ne rugase sa asteptam pina in ultima zi inaintea plecarii ca sa ne dea banii pentru mobila. Acesti bani el nu ni i-a mai dat niciodata, stiind ca nu vom putea face nici un pas legal impotriva lui. Ceea ce ma mira si astazi este faptul ca sotia lui, o femeie durdulie si frumusica cu parul negru, care vorbea asa cum aproape toti timisorenii vorbeau pe vremea aceea si ungureste, a acceptat acest mod de a-si face rost de o mobila stil pentru locuinta lor de pe strada Gojdu. Sper ca astazi baietasul lor, care a devenit intre timp barbat, se intreaba din cind in cind cum le-a fost somnul in toti acesti ani, stiind ca ne-au „pacalit”...oare acesta o fi cuvintul potrivit? Atunci insa, in acea dupamasa, gindurile mele erau orientate in alta directie. Plecam cu toată familia mea, parintii, sotul si cei doi copii, dintr-un mediu pe care-l iubisem, dintr-o gradina in care smochinul fusese sadit pentru mine, dintr-o curte in care sub umbra nucului desenasem primele mele figuri Pif si Pifou create de celebrul desenator José Cabrero Arnal pentru revista franceza Vaillant. Zmeura, ciresul, trandafirii si iasminul se aflau in partea din fatza a curtii. In spatele sirului de liliac se aflau inca cu citiva ani inainte de plecarea noastra parul, visinul, corcodusul si bine-nteles al doilea nuc batrin – nucii fiind foarte raspinditi in Banat – cu o banca simpla de lemn aflata sub el. Cei doi nuci erau copacii mei preferati, desi pe atunci nu stiam ca originea sefarda a numelui nostru se trage din numele unui stejar special din Spania, numele german vechi al familiei fiind Eichel, nume pe care o parte dintre cei emigrati peste ocean l-au tradus prin Nussbaum. Asa se leaga uneori dragostea fatza de plantele copilariei de genealogia numelui de familie...Ma vedeam jucindu-ma la radacina acestui par urias pentru mine, tragind in pamintul uscat de soare cu o crenguta drumuri complicate furnicilor pe care le observam sezind linga ele ceasuri intregi. Nu aveam de unde banui ca in acel loc, doar putin mai adinc se afla ingropata cutia cu bijuterii a bunicii mele, care in urma deselor nationalizari isi pierduse increderea in aceasta lume. Bijuteriile au fost dezgropate de ocnasii, care intr-unul din ultimii nostri ani timisoreni au construit blocurile uniforme, paralelipipedice aflate si astazi in gradina noastra. Impreuna cu caseta in care erau deponate au disparut imediat dupa descoperirea lor in afundurile nebuloase ale unui sistem caruia „biroul obiectelor gasite” i-a fost o notiune necunoscuta. In ziua aceea, in acea ultima zi in care eu am mai fost acasa pe strada in acel an numita printr-o hotarire spontana a Resitei, dar care mai inainte purtase numele cunoscutului pedagog Froebel, era totul in floare. Ciresele negre coapte atirnau in fatza mea, in fatza acestei terase pe care imi bausem cu mama prima mea cescuta de cafea...Am fost intotdeauna convinsa ca locurile pastreaza ceva din spiritul oamenilor care

le-au vizitat. Zicala „Omul sfinteste locul” se refera doar la un aspect al acestei afirmatii. Adevarul este insa, ca traind de la nastere, caci eu nu m-am nascut la spital, ci in dormitorul casei noastre (in acel an fiind intr-adevar casa NOASTRA, reusind sa-mi deschid ochii intre cele doua nationalizari), m-au legat amintirile primelor vise de umbra vitzei de vie de pe scarile noastre, la fel ca si acest gust amar al singurului sarut nedaruit pe care-l regret si acum, aceasta adiere ramasa in suspensie, care mereu va fi inchistata in aroma salcamului albastru de deasupra portii. Un sarut de despartire...un sarut din ajunul unei emigratii...un sarut de copil...

Acuma insa era rindul meu sa plec.

Privirea imi raminea mereu si mereu fixata pe usa locuintei parintilor mei, care era lipita deja cu banderola ILLT-ului ce interzicea accesul. Peter, baietasul meu de 6 ani, isi purtase deja lupta cu aceasta usa acum citeva ore. Plingind si dind salbatic din picioare incercase sa mai intre inca o data la bunici. Urmele lacrimilor se vedeau pe obrajii lui inrositi de plins. Il tineam strins in brate leganindu-ma cu el, soptindu-i vorbe de linistire, acele vorbe pe care fiecare mama le gaseste atunci cand simte deznadajduirea, tremurul trupului fragil al copilului ei. Il simteam transpirat, fierbinte...nu, nu era caldura lunii iulie...ceea ce simteam era flacara durerii in urma pierderii unui spatiu ocrotitor. Nu cred ca trebuie sa amintesc, ca asemenea lui Sysyphus, care nu avusese nici o sansa impotriva zeilor, nici lupta cu banderolele oficialitatilor nu se putea castiga. El nu a mai putut vedea incaperile dorite, la fel cum nici iepurasul lui vechi de plus, care-i purta urmele imbratisarilor, nu a mai avut voie sa-l conduca in lumea straina care-l astepta. Ni s-a explicat cu putine cuvinte, caci oficialitatile dispuneau pe vremea aceea de un vocabular restrins, ca am putea coase in interiorul acestei jucarii flausate bijuterii, sau alte valori materiale. In dupamasa aceea Peter, dupa ce a mai reusit sa ingroape la radacina unui brad „comoara” lui ascunsa intr-o minuscula cutiuta, si-a mai luat o data iepurasul in brate ducandu-se resemnat la verisoara mea sa innopteze...neuitind sa-i daruiasca doamnei Marioara la despartire un fir de iarba cu spicul inflorit intr-o mica vaza de plastilina formata de el. Mare mi-a fost bucuria si emotia cand dupa zece ani de la plecare doamna Marioara m-a intimpinat la prima mea reintoarcere in casa parinteasca pe terasa cu acest fir de iarba pe care-l pastrase in vitrina sufrageriei.

Si astazi inca, acum cand scriu aceste rinduri, vitrina ocroteste aceasta marturie de dragoste a unui copil. Faptul ca nu a fost aruncata imi dovedeste ca nici departarea sau timpul nu au putut micsora reciprocitatea acestui sentiment.

N-am reusit sa vad terasa golita de lucrurile noastre. Domnul T. a spus ca asteapta camionul ca sa-si ia mobila, iar vecinii mi-au promis sa se ocupe de celelalte obiecte ramase acolo.

Familiile unora din vecinii nostri traiau cu noi in casa din perioada nationalizarii. Limbile vorbite in Timisoara, religiile diferite ale cetatenilor acestui oras erau reprezentate si in mica noastra lume, terasa casei, pe care viatza se desfasura din primavara si pina in toamna intr-o atmosfera de tolerantza de la sine de-nteles. Ne-am despartit de vecini cu durere in suflet, ei fiindu-ne intotdeauna deosebit de apropiati. Scufundati in gandurile noastre, aflati inca sub impresia momentelor traite, ne-am dus la rudele mele unde eram asteptati. Pina in ultima clipa nu a stiut nimeni ca vom emigra, nici macar bunica si matusa mea. Acuma stateau pe o canapea asezate una linga alta si ne dadeau sfaturi. Intre timp sosise si Fran Polek, profesor de anglistica din Spokane, care pentru un an de zile venise sa predea literatura engleza la universitatea din Timisoara si cu care ne imprietenisem foarte strins. La inceputul anului universitar, cand ne-am intilnit intimplator cu el si familia sa la prieteni comuni, s-a infiripat din primul moment o mare legatura spirituala intre noi. Fran era platit in lei si avea salariul unui profesor universitar din Timisoara. Fiind obligat sa platească totul, pina si telefoanele date familiei in dolari, ca si cum ar fi fost un turist strain, el nu a reusit sa-si intretina sotia si cei doi copii in orasul nostru de pe Bega, acestia trebuind sa se reintoarca in scurt timp singuri la Spokane.

In iarna anului 1985 temperaturile au coborit si sub –20°C

Timisoara Luminarea de pe masa era, desi Fran se bucura mereu de ea spunind: ”How romantic!”,

semnul evident ca ni se luase din nou curentul electric.

Drumul de intoarcere trecea prin Viena, unde toata familia Poleck a mai petrecut o zi inainte de decolarea avionului. Cat de repede se transmite insa frica, atmosfera unui oras si in sufletul unui tinar de 16 ani nascut si crescut in libertate, mi-a demonstrat-o faptul, ca intrind in aceasta camera de hotel fiul lui a cautat intai microfoanele. Am zimbit amuzata cand Fran mi-a povestit acest lucru, dar realitatea era ingrijoratoare.

Fran fiind un om de familie, neplacindu-i singuratatea, venea in fiecare duminica la noi unde povesteam, gateam si-l ascultam relatindu-ne despre minunata biblioteca a universitatii Gonzaga unde el preda si unde deja pe timpurile acelea se incepuse digitalizarea cartilor. Eram fascinata. Cercetam pe atunci creativitatea in limbajul literar al copiilor orbi in comparatie cu cel al copiilor surzi si al asazisilor „normali” si-mi imaginam ce avantaje as fi avut cu ajutorul unui astfel de sistem digitalizat, ii puneam o multime de intrebari, iar el ridea si-mi explica mai departe. Fran nu mai este printre noi...Prietenia cu familia lui ne-a ramas pina in ziua de azi foarte pretioasa. Fara ajutorul lui nu as fi reusit sa am acuma, aici in Germania, diploma mea universitara...Lui i-am dat diplomele noastre, dar aceasta este o alta poveste, nu este continutul acestei ultime nopti petrecute in Timisoara. Fran adusese doua geamantane pline cu cartile noastre la matusa mea, ea urmind sa le pastreze pina cand le vom putea odata lua la noi. Posta ne permitea trimisul a 2 kg de carti pe pachet, iar cine stie cat cintareste o carte si-si poate imagina cate carti poseda o familie in care toti citesc cu placere, majoritatea in trei limbi si care au doar meserii umanistice, isi da seama ca nici macar volumele cele mai iubite nu au putut fi expediate. In acel an 1985 nu mai aveam insa decit o parte din cartile mele de psihologie si yoga, deoarece in momentul interzicerii lor, interdictie instaurata prin decizia biroului politic din anul 1982 care a avut ca urmare si desfiintarea institutelor si facultatilor de psihologie si psihopedagogie speciala in toata tzara, mi-am retinut doar volumele cele mai importante, ascunzindu-le in rindul din spate al bibliotecii. Cel mai cumplit insa a fost pentru mine momentul in care mi-am ars jurnalul. Pagina cu pagina...ingenunchiata in fatza sobei de teracota ca si in fatza unui altar al vietii mele de pina atunci, am ars tot ce am notat incepind de la 13 ani - aceste notitze fiind Bath Mitzvah mea - si pina la plecare...

In ziua de 6 iulie 1985 am incetat sa scriu texte literare pentru o perioada lunga de timp...

Si durerea pricinuita prin stergerea numelui meu de pe toate afisele muzicalelor mele jucate inca si astazi la teatrul de papusi din Timisoara, precum si la opera din Brasov, mi-a distrus candoarea sufletului si usurintza frazei in limba romana. Noua mea limba predominanta devenise limba germana. Cand am reinceput sa ma destainui din nou cu ajutorul condeiului nu m-am mai adresat cu prioritate copiilor, ci adultzilor. Obisnuiesc in monologurile mele interioare sa ma ironizez singura, spunindu-mi ca in sfirsit m-am maturizat. Dar cu ce pretz!

Un jurnal n-am mai scris niciodata. Acest „Jurnal al unei emigratii” pe care-l scriu acuma cu ajutorul atitor tovarasi de soarta, va fi oglinda acelor timpuri in care desi emigratia era foarte mult dorita, plecarea isi avea insa partea ei dramatica. Dar fiecare plecare, fiecare despartire poarta in sine lacrima trecutului si surisul viitorului...daca nu ar fi asa, intreg pamintul ar fi dominat de intunericul purtat in suflet, de starea de depresie a locuitorilor sai, caci cine dintre noi nu a fost nevoit candva de-a lungul vietii sa-si spuna stind undeva pe marginea timpului, ultimele cuvinte? Constienti de sansa care ni se deschidea, dar fara a astepta o minune, am pasit pe acest drum, care in acel an 1985 avea un sens unic...reintoarcerea fiind nu numai imposibila, ci si de neinchipuit.

Despartzindu-ne de Fran am plecat la unii din putinii prieteni, care mai aveau curajul sa vorbeasca deschis cu noi si care au organizat in onoarea noastra o mica masa festiva. Prezent era si fiul unui profesor de istorie al facultatii din Cluj, care un timp, dupa repartizarea lui la Timisoara locuise la noi. Eram sapte persoane...sapte...numar care in misticism anunta sau o mare nenorocire, sau o mare schimbare... Si Dumnezeu a creat lumea in sapte zile, dar si in nenorocirile anuntate de Moise faraonului numarul sapte joaca un rol important. Sapte zile de-a rindul nu va mai fi apa potabila, spunea prezicerea lui. Noi puteam sa ne alegem „credinta” singuri. Sansa era de 50%...Puteam spune ca paharul este plin, sau gol pe jumatate. Mi se spune si astazi, ca in acea seara s-a cantat mult si desi pentru mine a canta inseamna a te elibera, a te inaltza in sfere nebanuite, nu-mi pot aminti de nici una din melodiile cantate. Nu-mi amintesc de absolut nimic, doar de faptul ca prietenii ne-au anuntzat ca vor divorta si ca vor emigra si ei, ceea ce in scurt timp au si facut. Fiecare in alta directie. Trebuie sa fi fost dupa o astfel de zi, seara, deja intr-o stare prehipnotica, o stare in care mai auzi ce ti se spune si raspunzi inca la intrebarile puse, dar in care abisul somnului se gaseste deja in adincul tau. Intr-un fel oarecare trebuie sa fi ajuns si la verisoara mea, caci acolo am innoptat. Acesti prieteni ne-au dus cu masina lor a doua zi la aeroport. Nu stiu daca am dormit in noaptea aceea. Peter isi tinea iepurasul lui iubit in brate. Dormea linistit linga verisoara mea care-i promisese sa doarma ea de acum incolo cu acest ghemotoc de plus, ingrijindu-l si pazindu-l. Iepurasul cel nou trebuia sa-si pastreze eticheta pina la aeroport. Era un iepuras slabut, cumparat la artizanat. Peter nu avea nici un motiv sa-l iubeasca, totusi ajuns aici în Germania l-a acceptat.

La aeroport am sosit printre primii. Vamesul mi-a deschis geamantanul, aveam doar cele 20 kg permise pentru fiecare persoana adulta si cele 10 kg pentru un copil. In geamantanul meu, deasupra celor catorva rochii si haine de vara - caci plecarea noastra avind loc in luna iulie nu mi s-a permis nici macar luarea cu mine a paltonului de iarna al fetiţei mele - se afla o mica pictura florala pe pinza facuta pentru mine cu ocazia „Zilei mamei” de Charlotte, la virsta de 8 ani. Pinza era trasa cu grija pe cartonul jocului „Frate, nu te supara!” si era inramata. Nu ma intrebati acuma de ce mi-a fost asa de importanta aceasta pictura incat am vrut sa o iau cu mine in acele putine 20 de kilograme pe care aveam voie sa le duc in lumea mea noua. Nu ma intrebati de ce am dus-o la muzeu si am lasat-o sa fie stampilata cu stampila patrimoniului pentru a o scoate legal din tzara. Atunci cand parasesti totul, unele gesturi, actiuni, ramin inexplicabile. Poate ca acest tablou era „iepurasul” meu de plus. Cine stie? Vamesul a ridicat cu o mana tabloul, s-a uitat la mine si m-a intrebat: „Asta ce-i?” „Desenul fetitzei mele” i-am raspuns. „Nu merge!” mi-a spus el si nu s-a lasat inmuiat nici de prezentza stampilei patrimoniului. A scos tabloul punindu-l pe tejgheaua dintre noi. Cu doua degete a scos dupa aceea fotografia facuta in ziua casatoriei noastre pe balconul Institutului de Istorie din Cluj.

O fotografie obisnuita, alb-negru, cu dimensiunile modeste de 9 cm x 13 cm. „Nu merge!” a spus vamesul lasind fotografia sa aterizeze langa cartonul pe care se putea citi inca bine „Frate, nu te supara!”

M-am uitat la el...la colega lui...Nu, nu m-am suparat, dar era un fel de neintelegere in mine, o nedumerire care probabil mi se putea citi în ochi. In orice caz, atunci cand m-am pregatit sa inchid geamantanul femeia a luat cele doua obiecte de „arta” si mi le-a pus deasupra hainelor. Si astazi le pastrez cu mare cinste.

Ocupata de aceste dialoguri surrealiste, n-am inteles imediat de ce sotul meu, aflat cativa pasi indepartati de mine in hala aeroportului, striga: „Impuscati-o va rog, este soacra mea!”

In mijlocul risetelor nascute din aceasta scurta fraza am vazut-o pe mama mea indreptindu-se cu naturaletea unui om, care crede doar in logica faptelor, spre un scaun aflat „dincolo”, in zona interzisa. Obosita cum era, a vrut sa se aseze. O patrula inarmata fugise insa deja dupa ea si doar remarca sotului meu a reusit sa descretească acele frunti vigilente.

Ultimele ceasuri petrecute in zona interzisa, deschisa doar pentru pasageri, au trecut incet. Stateam cu totii asezati, tacuti, temindu-ne parca de suflul cuvintelor noastre, de continutul lor nemaivorbind! Linga noi astepta si domnul dr.Adler, cu care obisnuiam sa ne intilnim la schi la Muntele Mic si pe care-l vad si acum in fatza ochilor cu caciula lui tuguiata si tzinind betzele schiurilor ca intr-o reclama vie a tabletelor de „Coprol” coborind pirtia inzepazita. In dimineata aceea nu era insa de loc o situatie comica. Patrula inarmata venise deja si ii dusese prietena innapoi, nepermitzindu-i sa-l conduca in strainatate. Amarit, se sculase de pe scaunul lui si venind la tata a soptit: „Ati vazut asta, domnul Erdoes? Era prietena mea...”

Avionul se vedea deja pe pista de decolare, noi insa asteptam inca. Cu inima in gat...

Deodata cei doi soldatzi inarmati aparusera din nou, aducand-o intre ei pe doamna Marioara. Cu ochii plinsi a intins un cornet de ziar mamei mele...”Doamna Rozsi, am vrut sa mai mancati din ciresele dumneavoastra...”

Avionul „Tarom” s-a ridicat cu noi trepidind, purtind cu el toata tacerea noastra...toate amintirile...Ne-am ridicat spre cer fara sa-i cerem nimic. Stiind ca ne asteapta un nou inceput nu am fost euforici.

M-am temut enorm ca cei doi copii vor fi insetati si vor dori sa le cumpar o limonada sau un pahar de apa. Nu as fi putut sa le satisfac dorinta, caci nu ni s-a permis sa ducem nici un ban cu noi. Nici un leu...nimic.

Ajunsi la Frankfurt si fiind pe pamant german deja – avionul „Tarom” fiind considerat inca teritoriu roman – fetitza mea s-a intors spre mine si m-a intrebat: „Spune, avem voie aici sa detinem valuta?”

N-am avut timp sa raspund. Peter s-a uitat la ea si a raspuns: „Prostutzo, aici poti avea numai valuta!”

La aeroport ne-au asteptat cativa prieteni buni si primind de la „sora mea de lapte” imediat 100 DM, m-am linistit privitor la eventuala sete sau foame a copiilor in prima zi.

Stiam insa ca dupa prima zi urmeaza celelalte, dar mi-am spus ca ceea ce au reusit generatziile trecute voi reusi si eu...aceasta fiind mostenirea cea mai valoroasa pe care mi-au lasat-o...