Prim Rabinul dr. Ernest Neumann z.l.
(1917-2004)
(1917-2004)
Tocmai pentru ca dragostea, caldura si bucuria de a trai a bunicului meu straluceau cu aceeasi intensitate asupra mea ca o stea fixa, ele apartsineau pentru mine de o normalitate imuabila. Cu atat mai dureroasa si neasteptata a fost pierderea lui.
Apu m-a invatsat multe. De fiecare data cand vorbeam la telefon, in fiecare zi pe care am petrecut-o impreuna, mi-a repetat ca trebuie sa studiez. Trebuie sa fac binele si sa fiu util societatsii. Sa fiu un bun evreu. Iudaismul, principiile sale etice si traditsia joaca si vor juca un rol central si in viata mea.
Dar mai presus de toate iradia vitalitate. Veselia si bucuria lui erau asa de mari, ca multsi erau molipsitsi de ele. Sunt fericit ca am avut privilegiul de a fi in apropierea lui.
Rasul si candoarea lui ne lipsesc acum. Ca de pilda astazi, o zi insorita de iunie, cand mama imi atrage atentsia asupra cireselor care lucesc rosii in pom. Unde ramane bucuria de a chema pe bunicul meu la telefon pentru a auzi incantarea lui la aceasta veste? Autenticitatea entuziasmului lui fatsa de lucrurile marunte ale vietsii ne facea mai multa bucurie decat realitatea insasi.
Bunicul meu era un om plin de viatsa. Imi voi aminti intotdeauna de gesturile si expresia fetsei lui. Cum straluceau ochii lui plini de focul convingerilor sale cand tsinea o predica. Capul sau destept, atent, usor aplecat pe o parte, cand asculta pe cineva. Marea enervare si trepidatsie cand ii era teama sa ajunga prea tarziu undeva, cu toate ca avea oricum o jumatate de ora de avans. Gestul lui larg de apreciere cand degusta o lubenitsa.
Felul de a reactsiona atat de intens la detaliile vietsii era tipic pentru Apu. Pentru bunicul meu viatsa era intotdeauna ceva minunat, si fiecare zi importanta si noua. Viatsa nu devenise pentru el niciodata o rutina. De aceea nu a devenit niciodata batran. Si de aceea, pentru totsi cei care l-au cunoscut, a murit atat de tanar si neasteptat..
Cateva saptamani dupa ce s-a stins am absolvit ultimele examene la universitate si am obtsinut primul meu post. Toata viatsa voi regreta ca bunicul meu nu a putut sa traiasca acest moment, pentru ca stiu ca l-ar fi facut fericit.
Nimeni si nimic nu vor putea sa ma priveze de dragostea si caldura pe care bunicul meu mi le-a daruit, pentru ca le port in mine. In acest fel, Apu va straluci asupra mea, asupra familiei si urmasilor mei.
Dani, iunie 2004
Traducere: Getta
Apu m-a invatsat multe. De fiecare data cand vorbeam la telefon, in fiecare zi pe care am petrecut-o impreuna, mi-a repetat ca trebuie sa studiez. Trebuie sa fac binele si sa fiu util societatsii. Sa fiu un bun evreu. Iudaismul, principiile sale etice si traditsia joaca si vor juca un rol central si in viata mea.
Dar mai presus de toate iradia vitalitate. Veselia si bucuria lui erau asa de mari, ca multsi erau molipsitsi de ele. Sunt fericit ca am avut privilegiul de a fi in apropierea lui.
Rasul si candoarea lui ne lipsesc acum. Ca de pilda astazi, o zi insorita de iunie, cand mama imi atrage atentsia asupra cireselor care lucesc rosii in pom. Unde ramane bucuria de a chema pe bunicul meu la telefon pentru a auzi incantarea lui la aceasta veste? Autenticitatea entuziasmului lui fatsa de lucrurile marunte ale vietsii ne facea mai multa bucurie decat realitatea insasi.
Bunicul meu era un om plin de viatsa. Imi voi aminti intotdeauna de gesturile si expresia fetsei lui. Cum straluceau ochii lui plini de focul convingerilor sale cand tsinea o predica. Capul sau destept, atent, usor aplecat pe o parte, cand asculta pe cineva. Marea enervare si trepidatsie cand ii era teama sa ajunga prea tarziu undeva, cu toate ca avea oricum o jumatate de ora de avans. Gestul lui larg de apreciere cand degusta o lubenitsa.
Felul de a reactsiona atat de intens la detaliile vietsii era tipic pentru Apu. Pentru bunicul meu viatsa era intotdeauna ceva minunat, si fiecare zi importanta si noua. Viatsa nu devenise pentru el niciodata o rutina. De aceea nu a devenit niciodata batran. Si de aceea, pentru totsi cei care l-au cunoscut, a murit atat de tanar si neasteptat..
Cateva saptamani dupa ce s-a stins am absolvit ultimele examene la universitate si am obtsinut primul meu post. Toata viatsa voi regreta ca bunicul meu nu a putut sa traiasca acest moment, pentru ca stiu ca l-ar fi facut fericit.
Nimeni si nimic nu vor putea sa ma priveze de dragostea si caldura pe care bunicul meu mi le-a daruit, pentru ca le port in mine. In acest fel, Apu va straluci asupra mea, asupra familiei si urmasilor mei.
Dani, iunie 2004
Traducere: Getta
Când ma gândesc la tata, ceea ce fac chiar când nu imi dau seama, simt, cu un nod in gât si o lacrima pe geana, o durere, dar si o bucurie atât de intensa, de parca ar fi prezent, de parca ar fi in mine.
A daruit lumina si dragoste la multa lume, dar pe noi, familia lui, ne-a invaluit, ne-a coplesit cu grija, cu tandrete. O raza de soare, un râs, o inghetata, o mângâiere, o decizie de luat, o vorba aruncata in vânt sunt de ajuns sa-l avem in preajma, cu noi. Si de multe ori, Dani si cu mine râdem cu pofta amintindu-ne momentele trecute. Getta
A daruit lumina si dragoste la multa lume, dar pe noi, familia lui, ne-a invaluit, ne-a coplesit cu grija, cu tandrete. O raza de soare, un râs, o inghetata, o mângâiere, o decizie de luat, o vorba aruncata in vânt sunt de ajuns sa-l avem in preajma, cu noi. Si de multe ori, Dani si cu mine râdem cu pofta amintindu-ne momentele trecute. Getta
|
Bunicul meu, Apu, era pentru mine un dar, pe care l-am considerat tot asa de natural ca soarele si pamantul. A fost de la sine intseles pentru mine ca pe lumea asta exista un om care ma iubeste intotdeauna si care e mandru de mine, absolut independent de succesele sau esecurile mele. .
Toma George Maiorescu
Translated by Getta Neumann
Already in the 1940s he was seen as an outstanding personality …
- How do you cope with the cold wave? - he asked me instead of saying hello. Did it affect your orchard?
At first I did not realize what my interlocutor was aiming at and what I was supposed to respond to this middle-sized man, with a neatly cut little beard and lively, searching eyes.
Then I quickly became aware that there was no reason to be perplexed, that I was standing in front of a personality with an exceptional and awesome memory. Next he reminded me of the rows of various fruit trees in my orchard in Comana, and then again, he suddenly reminded me of my state of mind during my high school exams in 1947, when I was going to fail resoundingly in my most beloved subject: Romanian language and literature. (By the way, the merciful fading of our memories, essential pre-requisite for our survival, allowed me long ago to forget that unpleasant and strange episode).
-Did you know that Tom had his seventh grandchild? That Nelly re-married at the age of 60?
That X died after suffering a stroke? That E.‘s brother performed an extraordinary concert at Carnegie Hall? Did you know that … And the news about former school mates quickly flow and roll on like an avalanche. Out of the hundreds of students Ernest Neumann taught, I don’t think there is one, whose whereabouts, occupation and morale he doesn’t know …
We are standing beside a huge basket heaped with all the possible fruit of the Garden of Eden. We peel apples, bananas, oranges … Fruit (that is why he is so worried about my trees in Comana) are the only food in front of which our wise and composed Ernest Neumann knows no limits. Otherwise he is almost ascetic: he does not drink (alcohol), nor smoke - leads a frugal existence. But he is ready to bite into any fruit, any time and anywhere, without any restraint.
I had met him before becoming his student, in front of a freshly dug grave, on a hill enwrapped in the dreary, dark clouds of the industrial fog. When, behind the hearse bearing the coffin, I heard his voice, bright and resonant: “The pen fell from Professor Marosy’s hand …” He had come to Resita to perform my Grandfather’s funeral. The mourning crowd, my Grandfather’s former students, young and old, of different nationalities and faiths, surrounded him with respect and love. Even at that time, Ernest Neumann, the young rabbi of the community of Timisoara, was known as an outstanding personality and a wise man.
There was no high school in Resita. I became his student in Timisoara. We eagerly looked forward to his courses. (They were, maybe, the only ones which we did not skip to go to one of the Dick Foran movies or to stroll along the Bega River). Those were intellectually stimulating hours, in which the subject matter came to life thanks to our after-school trips, to civic education, to the incursions into the philosophy of the Zohar, or, obviously, thanks to the debate about the latest editorial written by our teacher in the newspaper “Banatul” …
We admired our teacher’s knowledge and loved him as a close friend, jovial and generous, who stood by us, who helped us with words and deeds.
Ernest Neumann - 85 years old! With his mind as buoyant and inventive as ever, with his agile mind and profound thinking, with his memory faithfully storing thousands of life stories and hundreds of thousands of pages of wisdom - to our joy and delight.
Translated by Getta Neumann
Already in the 1940s he was seen as an outstanding personality …
- How do you cope with the cold wave? - he asked me instead of saying hello. Did it affect your orchard?
At first I did not realize what my interlocutor was aiming at and what I was supposed to respond to this middle-sized man, with a neatly cut little beard and lively, searching eyes.
Then I quickly became aware that there was no reason to be perplexed, that I was standing in front of a personality with an exceptional and awesome memory. Next he reminded me of the rows of various fruit trees in my orchard in Comana, and then again, he suddenly reminded me of my state of mind during my high school exams in 1947, when I was going to fail resoundingly in my most beloved subject: Romanian language and literature. (By the way, the merciful fading of our memories, essential pre-requisite for our survival, allowed me long ago to forget that unpleasant and strange episode).
-Did you know that Tom had his seventh grandchild? That Nelly re-married at the age of 60?
That X died after suffering a stroke? That E.‘s brother performed an extraordinary concert at Carnegie Hall? Did you know that … And the news about former school mates quickly flow and roll on like an avalanche. Out of the hundreds of students Ernest Neumann taught, I don’t think there is one, whose whereabouts, occupation and morale he doesn’t know …
We are standing beside a huge basket heaped with all the possible fruit of the Garden of Eden. We peel apples, bananas, oranges … Fruit (that is why he is so worried about my trees in Comana) are the only food in front of which our wise and composed Ernest Neumann knows no limits. Otherwise he is almost ascetic: he does not drink (alcohol), nor smoke - leads a frugal existence. But he is ready to bite into any fruit, any time and anywhere, without any restraint.
I had met him before becoming his student, in front of a freshly dug grave, on a hill enwrapped in the dreary, dark clouds of the industrial fog. When, behind the hearse bearing the coffin, I heard his voice, bright and resonant: “The pen fell from Professor Marosy’s hand …” He had come to Resita to perform my Grandfather’s funeral. The mourning crowd, my Grandfather’s former students, young and old, of different nationalities and faiths, surrounded him with respect and love. Even at that time, Ernest Neumann, the young rabbi of the community of Timisoara, was known as an outstanding personality and a wise man.
There was no high school in Resita. I became his student in Timisoara. We eagerly looked forward to his courses. (They were, maybe, the only ones which we did not skip to go to one of the Dick Foran movies or to stroll along the Bega River). Those were intellectually stimulating hours, in which the subject matter came to life thanks to our after-school trips, to civic education, to the incursions into the philosophy of the Zohar, or, obviously, thanks to the debate about the latest editorial written by our teacher in the newspaper “Banatul” …
We admired our teacher’s knowledge and loved him as a close friend, jovial and generous, who stood by us, who helped us with words and deeds.
Ernest Neumann - 85 years old! With his mind as buoyant and inventive as ever, with his agile mind and profound thinking, with his memory faithfully storing thousands of life stories and hundreds of thousands of pages of wisdom - to our joy and delight.
Toma George Maiorescu
Înca din ’40 era considerat o somitate
- Cum te descurci cu valul de frig? - m-a întrebat în loc de binete. Nu ti-a afectat livada ?
În prima clipa n-am sesizat la ce se refera interlocutorul si ce ar trebui sa-i raspund barbatului de statura mijlocie, cu barba îngrijita si ochii vioi, iscodindu-ma.
Apoi, mi-am dat repede seama ca n-am de ce sa ramân perplex, ca ma gasesc în fata unei redutabile si rare memorii, a unui convorbitor nu întotdeauna comod. Peste câteva clipe avea sa-mi reaminteasca de rândurile, cu specii alternante, ale pomilor mei de rod, din Comana, ca, apoi, pe nepusa masa sa-mi reaminteasca de starile mele sufletesti din prima sesiune de bacalaureat a anului 1947, când aveam sa pic cu brio la materia de care eram cel mai legat : limba si literatura româna. (De altfel, buretele uitarii - ineluctabil autoconservarii noastre, a sters de mult de pe tabla amintirilor acel incident neplacut si paradoxal).
-Stii ca Tom are al saptelea nepot? Ca Nely s-a recasatorit la 60 de ani? Ca X s-a prapadit dintr-un accident cerebral ? Ca fratele lui E. a sustinut, în ianuarie, un concert extraordinar la Carnegie Hall ? Stii ca… Si noutatile despre fostii colegi de clasa sau de liceu se rostogolesc trepidant, ca o avalansa. Dintre sutele de elevi pe care i-a avut, Ernest Neumann, nu cred ca nu stie de vreunul cu ce se ocupa, unde se afla, ce a simtit sau nu, în viata…
Stam lânga un urias cos de fructe vârfuit cu toate fructele Edenului. Decojim mere, banane, portocale… Fructele (de aici si îngrijorarea pentru livada mea din Comana) sunt singurul aliment privilegiat fata de care atât de echilibratul si cumpanitul Ernest Neumann e … nestapânit. Altfel, e aproape ascet, nu bea (alcool), nu fumeaza, nu este gurmand. Dar fructe îngurgita oricând si oriunde fara nici o restrictie.
L-am cunoscut înainte de a-i deveni elev. În fata unei gropi proaspat sapate, pe-o buza de deal înecat în norii tuciurii ai smogului uzinal. Când, din spatele catafalcului purtând sicriul de lemn negeluit, i-am auzit vocea, patrunzatoare si ritmata : « A cazut condeiul din mâna Profesorului Marosy… » Sosise la Resita sa-l înmormânteze pe Bunicul. Cu cât respect si dragoste l-a înconjurat lumea orasului meu ; fostii elevi mai tineri si mai carunti ai bunicului de toate etniile si de toate credintele. Înca atunci, în anii ’40, Ernest Neumann, Rabinul de la Timisoara, era considerat o somitate, un întelept.
Resita n-avea liceu teoretic. I-am devenit elev la Timisoara. Orele sale erau asteptate cu nerabdare. (Erau, poate, singurele de la care nu se chiulea la vreun Dick Foran sau pe aleile de pe malul Begai.) Erau ore de înaltare spirituala în care, materia de predare se însufletea cu escapade în contingent, cu educatie cetateneasca, cu evadari în filosofia Zoharului, sau, pur si simplu, în comentarea ultimului editorial scris de Profesor în « Banatul »…
Stima noastra pentru cunostintele profesorului era dublata de dragostea pentru un camarad apropiat, jovial si generos, care stia cum sa ne tina partea, cum sa ne dea o mâna de ajutor.
Ernest Neumann - 85 de ani ! Cu mintea la fel de zglobie si inventiva, cu gândirea sa elastica si profunda, cu memoria înregistrând fidel mii de destine si sute de mii de pagini de întelepciune - intacte, prodigioase, vii în permanenta alerta si interes pentru noi.
Înca din ’40 era considerat o somitate
- Cum te descurci cu valul de frig? - m-a întrebat în loc de binete. Nu ti-a afectat livada ?
În prima clipa n-am sesizat la ce se refera interlocutorul si ce ar trebui sa-i raspund barbatului de statura mijlocie, cu barba îngrijita si ochii vioi, iscodindu-ma.
Apoi, mi-am dat repede seama ca n-am de ce sa ramân perplex, ca ma gasesc în fata unei redutabile si rare memorii, a unui convorbitor nu întotdeauna comod. Peste câteva clipe avea sa-mi reaminteasca de rândurile, cu specii alternante, ale pomilor mei de rod, din Comana, ca, apoi, pe nepusa masa sa-mi reaminteasca de starile mele sufletesti din prima sesiune de bacalaureat a anului 1947, când aveam sa pic cu brio la materia de care eram cel mai legat : limba si literatura româna. (De altfel, buretele uitarii - ineluctabil autoconservarii noastre, a sters de mult de pe tabla amintirilor acel incident neplacut si paradoxal).
-Stii ca Tom are al saptelea nepot? Ca Nely s-a recasatorit la 60 de ani? Ca X s-a prapadit dintr-un accident cerebral ? Ca fratele lui E. a sustinut, în ianuarie, un concert extraordinar la Carnegie Hall ? Stii ca… Si noutatile despre fostii colegi de clasa sau de liceu se rostogolesc trepidant, ca o avalansa. Dintre sutele de elevi pe care i-a avut, Ernest Neumann, nu cred ca nu stie de vreunul cu ce se ocupa, unde se afla, ce a simtit sau nu, în viata…
Stam lânga un urias cos de fructe vârfuit cu toate fructele Edenului. Decojim mere, banane, portocale… Fructele (de aici si îngrijorarea pentru livada mea din Comana) sunt singurul aliment privilegiat fata de care atât de echilibratul si cumpanitul Ernest Neumann e … nestapânit. Altfel, e aproape ascet, nu bea (alcool), nu fumeaza, nu este gurmand. Dar fructe îngurgita oricând si oriunde fara nici o restrictie.
L-am cunoscut înainte de a-i deveni elev. În fata unei gropi proaspat sapate, pe-o buza de deal înecat în norii tuciurii ai smogului uzinal. Când, din spatele catafalcului purtând sicriul de lemn negeluit, i-am auzit vocea, patrunzatoare si ritmata : « A cazut condeiul din mâna Profesorului Marosy… » Sosise la Resita sa-l înmormânteze pe Bunicul. Cu cât respect si dragoste l-a înconjurat lumea orasului meu ; fostii elevi mai tineri si mai carunti ai bunicului de toate etniile si de toate credintele. Înca atunci, în anii ’40, Ernest Neumann, Rabinul de la Timisoara, era considerat o somitate, un întelept.
Resita n-avea liceu teoretic. I-am devenit elev la Timisoara. Orele sale erau asteptate cu nerabdare. (Erau, poate, singurele de la care nu se chiulea la vreun Dick Foran sau pe aleile de pe malul Begai.) Erau ore de înaltare spirituala în care, materia de predare se însufletea cu escapade în contingent, cu educatie cetateneasca, cu evadari în filosofia Zoharului, sau, pur si simplu, în comentarea ultimului editorial scris de Profesor în « Banatul »…
Stima noastra pentru cunostintele profesorului era dublata de dragostea pentru un camarad apropiat, jovial si generos, care stia cum sa ne tina partea, cum sa ne dea o mâna de ajutor.
Ernest Neumann - 85 de ani ! Cu mintea la fel de zglobie si inventiva, cu gândirea sa elastica si profunda, cu memoria înregistrând fidel mii de destine si sute de mii de pagini de întelepciune - intacte, prodigioase, vii în permanenta alerta si interes pentru noi.
|
||
|
||
|
||
|
||
|
Prim-rabinul a plecat acum cinci ani dintre noi...
|
.jpg "Afisul Concertului Comemorativ")
Au trecut 5 ani de cand prim-rabinul Ernest Neumann ne-a parasit. Cu gandul la acest concert dedicat memoriei sale am incercat sa inteleg ce anume l-a insufletit in activitatea lui de rabin si conducator al Comunitatii timp de 63 de ani, ce idealuri i-au servit ca fir rosu in intreaga lui existenta.
Visul din tinerete al lui tata era de a deveni avocat, caci profesia de avocat i s-a parut cea mai potrivita pentru a realiza idealul de a lupta pentru dreptate, de a apara pe cei slabi. Dar in conditiile din anii ‘30 din secolul XX, cand antisemitismul bantuia si devenea din ce in ce mai agresiv, si-a dat seama ca functia de rabin ii va oferi posibilitatea sa fie de partea dreptatii, sa stea alaturi de comunitatea lui, sa o sprijine in vremuri vitrege. In timpul razboiului, evreimea din Timisoara a fost crutata in mare parte de deportare, dar a suferit nedreptati si discriminari. Tanarul rabin a stiut sa insufle curaj si puterea de a rezista.
Visul din tinerete al lui tata era de a deveni avocat, caci profesia de avocat i s-a parut cea mai potrivita pentru a realiza idealul de a lupta pentru dreptate, de a apara pe cei slabi. Dar in conditiile din anii ‘30 din secolul XX, cand antisemitismul bantuia si devenea din ce in ce mai agresiv, si-a dat seama ca functia de rabin ii va oferi posibilitatea sa fie de partea dreptatii, sa stea alaturi de comunitatea lui, sa o sprijine in vremuri vitrege. In timpul razboiului, evreimea din Timisoara a fost crutata in mare parte de deportare, dar a suferit nedreptati si discriminari. Tanarul rabin a stiut sa insufle curaj si puterea de a rezista.
Dupa razboi, in cursul activitatii sale, Tata a fost ghidat de principiul Zahor!, sa-ti aduci aminte, sa nu uiti trecutul, traditia si istoria, si nici discriminarile, prigoana si punctul ei culminant, Holocaustul, tocmai pentru ca aceste crime sa nu se repete niciodata. De cate ori a invocat ororile trecutului, a fulminat impotriva Hamanilor, Haman fiind primul care si-a fixat ca tel anihilarea evreilor in Persia antica din secolul V i.e.n.. Au fost multi Hamani care s-au ivit de-a lungul secolelor, incercand sa extermine poporul nostru, iar spiritul care i-a zamislit nu a pierit. Impotriva antisemitismului, Rabinul Neumann a luptat prin avertisment si mustrari, dar mai cu seama prin vorba buna, dragoste si intelegere.
Sunt sigura, stiu, ca acum, in zilele noastre ar fi evocat nemerniciile presedintelui iranian care improasca ura, indrazneste sa nege existenta Holocaustului si suferintele evreilor, cheama la exterminarea evreilor, incita la genocid!
Am avut ocazia sa ascult discursul pronuntat de Elie Wiesel in 20 aprilie la Geneva de Yom Hashoah, ziua amintirii Holocaustului. A marturisit ca e cuprins de deznadejde, confruntat fiind cu indiferenta si inactivitatea in fata comportamentului barbar al anumitor guverne. La ce bun sa te lupti impotriva morilor de vant? Ce e de facut? Raspunsul lui Elie Wiesel, supravietuitor al Holocaustului, scriitor si activist distins cu premiul Nobel pentru pace, a fost ca trebuie sperat si totul trebuie facut pentru a rupe tacerea. Asa cum spunea Albert Camus, “Quand il n’y a pas d’espoir, il faut l’inventer.” Cand nu exista speranta, ea trebuie inventata.
Nici tata nu s-a lasat descurajat, dobandea putere si speranta prin convingerea lui ca omul e bun, convingere sustinuta de spiritul timisorean, de prietenia lui cu numeroase personalitati din acest oras. Ce poate fi mai frumos si nobil decat faptul ca de nenumarate ori a declarat ca Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Nicolae era prietenul lui cel mai apropiat?! Mare mi-a fost bucuria si emotia cand, in felicitarea de Pasti adresata mie si familiei mele, Inalt Prea Sfintitul a folosit exact aceeasi expresie, amintind de “prietenul meu cel mai apropiat”. Optimismul rabinului Neumann isi avea sursa in caldura si prietenia pe care le-a primit in acest oras, unde omul de pe strada il numea “rabinul nostru”.
Recent am primit pe internet un articol din ziarul evreiesc “Forward”, in care jurnalistul isi aduce aminte cum rabinul Dr Neumann era indignat ca se promoveaza “toleranta” fata de oamenii de diferite culori, etnii, religii, considerand cuvintul nepotrivit, chiar dezonorant. Nu trebuie sa toleram, spunea el, ci sa acceptam si sa respectam semenii nostri ca pe egalii nostri, sa-i iubim! Iar lui ii venea usor sa iubeasca, avea atata dragoste pentru oameni … Un fost elev mi-a spus despre fostul lui dascal: Ne-a iubit si l-am iubit! In aparenta simplu, in realitate pentru cei mai multi foarte dificil de realizat.
Concertul din aceasta dupa-masa este cea mai buna marturie ca tata a avut dreptate sa creada in oameni, in bine. Sinagoga a servit ca lacas de cult timp de aproape 150 de ani. Comunitatea s-a micsorat mult din cauza razboiului, apoi prin emigrare. Desigur este trist cand o comunitate se stinge, cand prezenta evreilor, care au vietuit aici timp de secole, diminueaza si paleste. Dar amintirea traieste, traditia si cultura evreilor timisoreni raman o parte integranta a spiritului timisorean, nu dispar. Iar aceasta sinagoga nu e numai un vestigiu, un monument istoric! Multumita activitatii admirabile a Societatii Filarmonica din Timisoara, templul devine un templu al culturii, animat de respectul pentru trecut, de frumusete si arta, de credinta in om si in bine. Aceasta este mostenirea rabinului Neumann.
Inainte de executarea piesei Kol Nidrei de Max Bruch:
Kol Nidrei (“toate juramintele”) este rugaciunea cu care se incepe serviciul din ajun de Yom Kipur, cea mai importanta sarbatoare in ritul iudaic, zi in care nu se bea si nu se mananca, zi dedicata rugaciunii si reflectiei.
In copilaria mea, aceasta sinagoga, ca si cea din Fabric si din Josefin era tixita de lume, barbatii la parter, doamnele la etaj, multe imbracate in alb, asa cum cere datina. Toti asteptau cu sufletul la gura inceputul ceremoniei, rugaciunea de Kol Nidrei, cantat de trei ori de hazan, cantorul. Prima oara intona incet, cu glasul scazut, suna ca un suspin, o oftare, a doua oara mai tare, ca un geamat, iar la sfarsit cantecul devenea o ruga patimasa, o implorare a iertarii divine. E o traire deosebita, profund emotionanta, de a auzi din nou in aceasta sinagoga melodia de Kol Nidrei, intr-o piesa de muzica clasica. Getta
Sunt sigura, stiu, ca acum, in zilele noastre ar fi evocat nemerniciile presedintelui iranian care improasca ura, indrazneste sa nege existenta Holocaustului si suferintele evreilor, cheama la exterminarea evreilor, incita la genocid!
Am avut ocazia sa ascult discursul pronuntat de Elie Wiesel in 20 aprilie la Geneva de Yom Hashoah, ziua amintirii Holocaustului. A marturisit ca e cuprins de deznadejde, confruntat fiind cu indiferenta si inactivitatea in fata comportamentului barbar al anumitor guverne. La ce bun sa te lupti impotriva morilor de vant? Ce e de facut? Raspunsul lui Elie Wiesel, supravietuitor al Holocaustului, scriitor si activist distins cu premiul Nobel pentru pace, a fost ca trebuie sperat si totul trebuie facut pentru a rupe tacerea. Asa cum spunea Albert Camus, “Quand il n’y a pas d’espoir, il faut l’inventer.” Cand nu exista speranta, ea trebuie inventata.
Nici tata nu s-a lasat descurajat, dobandea putere si speranta prin convingerea lui ca omul e bun, convingere sustinuta de spiritul timisorean, de prietenia lui cu numeroase personalitati din acest oras. Ce poate fi mai frumos si nobil decat faptul ca de nenumarate ori a declarat ca Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Nicolae era prietenul lui cel mai apropiat?! Mare mi-a fost bucuria si emotia cand, in felicitarea de Pasti adresata mie si familiei mele, Inalt Prea Sfintitul a folosit exact aceeasi expresie, amintind de “prietenul meu cel mai apropiat”. Optimismul rabinului Neumann isi avea sursa in caldura si prietenia pe care le-a primit in acest oras, unde omul de pe strada il numea “rabinul nostru”.
Recent am primit pe internet un articol din ziarul evreiesc “Forward”, in care jurnalistul isi aduce aminte cum rabinul Dr Neumann era indignat ca se promoveaza “toleranta” fata de oamenii de diferite culori, etnii, religii, considerand cuvintul nepotrivit, chiar dezonorant. Nu trebuie sa toleram, spunea el, ci sa acceptam si sa respectam semenii nostri ca pe egalii nostri, sa-i iubim! Iar lui ii venea usor sa iubeasca, avea atata dragoste pentru oameni … Un fost elev mi-a spus despre fostul lui dascal: Ne-a iubit si l-am iubit! In aparenta simplu, in realitate pentru cei mai multi foarte dificil de realizat.
Concertul din aceasta dupa-masa este cea mai buna marturie ca tata a avut dreptate sa creada in oameni, in bine. Sinagoga a servit ca lacas de cult timp de aproape 150 de ani. Comunitatea s-a micsorat mult din cauza razboiului, apoi prin emigrare. Desigur este trist cand o comunitate se stinge, cand prezenta evreilor, care au vietuit aici timp de secole, diminueaza si paleste. Dar amintirea traieste, traditia si cultura evreilor timisoreni raman o parte integranta a spiritului timisorean, nu dispar. Iar aceasta sinagoga nu e numai un vestigiu, un monument istoric! Multumita activitatii admirabile a Societatii Filarmonica din Timisoara, templul devine un templu al culturii, animat de respectul pentru trecut, de frumusete si arta, de credinta in om si in bine. Aceasta este mostenirea rabinului Neumann.
Inainte de executarea piesei Kol Nidrei de Max Bruch:
Kol Nidrei (“toate juramintele”) este rugaciunea cu care se incepe serviciul din ajun de Yom Kipur, cea mai importanta sarbatoare in ritul iudaic, zi in care nu se bea si nu se mananca, zi dedicata rugaciunii si reflectiei.
In copilaria mea, aceasta sinagoga, ca si cea din Fabric si din Josefin era tixita de lume, barbatii la parter, doamnele la etaj, multe imbracate in alb, asa cum cere datina. Toti asteptau cu sufletul la gura inceputul ceremoniei, rugaciunea de Kol Nidrei, cantat de trei ori de hazan, cantorul. Prima oara intona incet, cu glasul scazut, suna ca un suspin, o oftare, a doua oara mai tare, ca un geamat, iar la sfarsit cantecul devenea o ruga patimasa, o implorare a iertarii divine. E o traire deosebita, profund emotionanta, de a auzi din nou in aceasta sinagoga melodia de Kol Nidrei, intr-o piesa de muzica clasica. Getta
Prim-rabinul Neumann, iarasi printre noi
Erau trei intelepti, candva, intr-un oras din estul Europei, oras care trecuse prin multe framantari. Prigoane, uneltiri, tradari pareau sa se fi terminat acolo cand, dupa valul de libertate ce a mangaiat jumatatea noastra de continent, si Romania a ajuns sa respire altfel. Atunci, in Timisoara, s-au detasat cei trei capi ai credintei, ca repere intr-o lume care-si reaseza valorile. Erau un ortodox, un catolic si un mozaic. Doi dintre ei sunt plecati deja dintre noi. In memoria unuia dintre ei, a prim-rabinului dr. Ernest Neumann, timisorenii, evrei si ne-evrei, si prietenii lor de mai de departe, s-au strans, duminica, la un concert, la sinagoga din Cetate.
Erau trei intelepti, candva, intr-un oras din estul Europei, oras care trecuse prin multe framantari. Prigoane, uneltiri, tradari pareau sa se fi terminat acolo cand, dupa valul de libertate ce a mangaiat jumatatea noastra de continent, si Romania a ajuns sa respire altfel. Atunci, in Timisoara, s-au detasat cei trei capi ai credintei, ca repere intr-o lume care-si reaseza valorile. Erau un ortodox, un catolic si un mozaic. Doi dintre ei sunt plecati deja dintre noi. In memoria unuia dintre ei, a prim-rabinului dr. Ernest Neumann, timisorenii, evrei si ne-evrei, si prietenii lor de mai de departe, s-au strans, duminica, la un concert, la sinagoga din Cetate.
Erau trei grei, Nicolae Corneanu, Sebastian Kräuter si Ernest Neumann. Fiecare avea in spate o credinta si o traditie care, deseori, s-ar fi incruntat din cauza asocierii celor trei. Pentru ortodox, ceilalti puteau fi luati drept eretici ai dreptei credinte, pentru catolic, vecinii nu stateau sub steagul primatului papal, iar pentru cel apartinand cultului mozaic, crestinii puteau fi niste simpli goim. Si, totusi, aici era Timisoara, si fiecare a intins mana celorlalti doi. Crestinii stiau ca orasul n-ar fi fost ce a fost si ce este, fara evrei, iar prim rabinul Neumann stia si el ca "dreptii intre popoare" erau ne-evrei, pentru a fi putut ajuta, acolo unde au ajutat. Asa s-a cladit spiritul ecumenic de dupa Revolutie, in Timisoara, prin deschiderea celor care au fost varfuri spirituale ale comunitatilor lor.
Din acest triunghi al intelepciunii, la sinagoga din Cetate a participat doar Inalt Prea Sfintia Sa Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, si toti cei care au vorbit au pomenit marea apropiere care a fost intre ierarhul ortodox si prim-.rabinul Neumann.
Din acest triunghi al intelepciunii, la sinagoga din Cetate a participat doar Inalt Prea Sfintia Sa Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, si toti cei care au vorbit au pomenit marea apropiere care a fost intre ierarhul ortodox si prim-.rabinul Neumann.
Alexandra Razvan Mihalcea, sufletul acestei intalniri - organizate, duminica, de Societatea Filarmonica din Timisoara si Comunitatea Evreilor din Timisoara, cu sprijinul familiei Neumann - a fost prima care a luat cuvantul pentru a evoca memoria rabinului. In primele secunde dupa ce Alexandra si-a inceput invitatia la aducere aminte, de deasupra ei, de langa marele mozaic care strajuieste spatele sinagogii, un porumbel a zbughit-o spre alt loc din cladire. Pentru cei care cauta semne, acest intermezzo putea fi luat drept incuviintarea venita din partea umbrei rabinului care, stransa in cuvintele pe care le-am auzit la ortodocsi, suna asa de frumos : "Sa fie primit". Iar pentru cei ce nu au nevoie de semne a fost doar un prilej mai mult pentru a ridica privirile spre cer, acolo unde cele mai multe dintre credintele lumii spun ca stau dreptii atunci cand pleaca de langa noi.
Emotionante cuvinte a rostit fiica rabinului, amintind ca in aplecarea spre celalalt nu este nevoie de toleranta, ci de firesc. Vorbind despre tatal ei, Geta Neumann a spus ca "Este o ecuatie asa de simpla, in aparenta : el i-a iubit pe oameni si oamenii l-au iubit pe el".
Emotionante cuvinte a rostit fiica rabinului, amintind ca in aplecarea spre celalalt nu este nevoie de toleranta, ci de firesc. Vorbind despre tatal ei, Geta Neumann a spus ca "Este o ecuatie asa de simpla, in aparenta : el i-a iubit pe oameni si oamenii l-au iubit pe el".
Fata prim-rabinului Neumann a revenit in amintirea fiecaruia dintre noi, in aceasta zi de duminica a memoriei. Ochii sai, de om care intelege toate, care uneori tace, alteori sfatuieste, care, mai presus de toate, intelege, au fost iar langa noi, deasupra noastra, pretaluindu-ne. Ochi de rabin din anecdotele cu rabini si evrei ce cauta alinare si sfat, la care, intotdeauna, dupa ultimul rand, trebuie sa stai putin, inainte de a rade, pentru a da din cap si a desparti samburele de amar din restul, care este pentru descretirea fruntii.
Prim-rabinul a plecat acum cinci ani dintre noi. Asa cum a spus Alexandra Razvan Mihalcea ca a simtit atunci, in Timisoara s-a facut mai frig. Iar frigul acesta nu poate trece decat putin, uneori, atunci cand oamenii stiu si pot sa se bucure de figurile luminoase pe care le-au avut drept calauza, pentru un timp.
Autor: RAMONA BALUTESCU
Prim-rabinul a plecat acum cinci ani dintre noi. Asa cum a spus Alexandra Razvan Mihalcea ca a simtit atunci, in Timisoara s-a facut mai frig. Iar frigul acesta nu poate trece decat putin, uneori, atunci cand oamenii stiu si pot sa se bucure de figurile luminoase pe care le-au avut drept calauza, pentru un timp.
Autor: RAMONA BALUTESCU