|
|
Prim Rabinul dr. Ernest Neumann z.l.
(1917-2004)
(1917-2004)
Tocmai pentru ca dragostea, caldura si bucuria de a trai a bunicului
meu straluceau cu aceeasi intensitate asupra mea ca o stea fixa, ele
apartsineau pentru mine de o normalitate imuabila. Cu atat mai
dureroasa si neasteptata a fost pierderea lui.
Apu m-a invatsat multe. De fiecare data cand vorbeam la telefon, in
fiecare zi pe care am petrecut-o impreuna, mi-a repetat ca trebuie sa
studiez. Trebuie sa fac binele si sa fiu util societatsii. Sa fiu un bun
evreu. Iudaismul, principiile sale etice si traditsia joaca si vor juca un
rol central si in viata mea.
Dar mai presus de toate iradia vitalitate. Veselia si bucuria lui erau
asa de mari, ca multsi erau molipsitsi de ele. Sunt fericit ca am avut
privilegiul de a fi in apropierea lui.
Rasul si candoarea lui ne lipsesc acum. Ca de pilda astazi, o zi insorita
de iunie, cand mama imi atrage atentsia asupra cireselor care lucesc
rosii in pom. Unde ramane bucuria de a chema pe bunicul meu la
telefon pentru a auzi incantarea lui la aceasta veste? Autenticitatea
entuziasmului lui fatsa de lucrurile marunte ale vietsii ne facea mai
multa bucurie decat realitatea insasi.
Bunicul meu era un om plin de viatsa. Imi voi aminti intotdeauna de
gesturile si expresia fetsei lui. Cum straluceau ochii lui plini de focul
convingerilor sale cand tsinea o predica. Capul sau destept, atent,
usor aplecat pe o parte, cand asculta pe cineva. Marea enervare si
trepidatsie cand ii era teama sa ajunga prea tarziu undeva, cu toate
ca avea oricum o jumatate de ora de avans. Gestul lui larg de
apreciere cand degusta o lubenitsa.
Felul de a reactsiona atat de intens la detaliile vietsii era tipic pentru
Apu. Pentru bunicul meu viatsa era intotdeauna ceva minunat, si
fiecare zi importanta si noua. Viatsa nu devenise pentru el niciodata o
rutina. De aceea nu a devenit niciodata batran. Si de aceea, pentru
totsi cei care l-au cunoscut, a murit atat de tanar si neasteptat..
Cateva saptamani dupa ce s-a stins am absolvit ultimele examene la
universitate si am obtsinut primul meu post. Toata viatsa voi regreta
ca bunicul meu nu a putut sa traiasca acest moment, pentru ca stiu
ca l-ar fi facut fericit.
Nimeni si nimic nu vor putea sa ma priveze de dragostea si caldura pe
care bunicul meu mi le-a daruit, pentru ca le port in mine. In acest
fel, Apu va straluci asupra mea, asupra familiei si urmasilor mei.
Dani, iunie 2004
Traducere: Getta
Când ma gândesc la tata, ceea ce fac chiar când nu imi dau seama,
simt, cu un nod in gât si o lacrima pe geana, o durere, dar si o bucurie
atât de intensa, de parca ar fi prezent, de parca ar fi in mine.
A daruit lumina si dragoste la multa lume, dar pe noi, familia lui, ne-a
invaluit, ne-a coplesit cu grija, cu tandrete. O raza de soare, un râs, o
inghetata, o mângâiere, o decizie de luat, o vorba aruncata in vânt
sunt de ajuns sa-l avem in preajma, cu noi. Si de multe ori, Dani si cu
mine râdem cu pofta amintindu-ne momentele trecute. Getta
Bunicul meu, Apu, era pentru mine un dar, pe
care l-am considerat tot asa de natural ca
soarele si pamantul. A fost de la sine intseles
pentru mine ca pe lumea asta exista un om
care ma iubeste intotdeauna si care e mandru
de mine, absolut independent de succesele sau
esecurile mele...
Toma George Maiorescu
Translated by Getta Neumann
Already in the 1940s he was seen as an outstanding
personality …
- How do you cope with the cold wave? - he asked
me instead of saying hello. Did it affect your
orchard?
At first I did not realize what my interlocutor was
aiming at and what I was supposed to respond to
this middle-sized man, with a neatly cut little beard
and lively, searching eyes.
Then I quickly became aware that there was no
reason to be perplexed, that I was standing in front
of a personality with an exceptional and awesome
memory. Next he reminded me of the rows of various
fruit trees in my orchard in Comana, and then again,
he suddenly reminded me of my state of mind during
my high school exams in 1947, when I was going to
fail resoundingly in my most beloved subject:
Romanian language and literature. (By the way, the
merciful fading of our memories, essential pre-
requisite for our survival, allowed me long ago to
forget that unpleasant and strange episode).
-Did you know that Tom had his seventh grandchild?
That Nelly re-married at the age of 60?
That X died after suffering a stroke? That E.‘s
brother performed an extraordinary concert at
Carnegie Hall? Did you know that … And the news
about former school mates quickly flow and roll on
like an avalanche. Out of the hundreds of students
Ernest Neumann taught, I don’t think there is one,
whose whereabouts, occupation and morale he
doesn’t know …
We are standing beside a huge basket heaped with
all the possible fruit of the Garden of Eden. We peel
apples, bananas, oranges … Fruit (that is why he is
so worried about my trees in Comana) are the only
food in front of which our wise and composed Ernest
Neumann knows no limits. Otherwise he is almost
ascetic: he does not drink (alcohol), nor smoke -
leads a frugal existence. But he is ready to bite into
any fruit, any time and anywhere, without any
restraint.
I had met him before becoming his student, in front
of a freshly dug grave, on a hill enwrapped in the
dreary, dark clouds of the industrial fog. When,
behind the hearse bearing the coffin, I heard his
voice, bright and resonant: “The pen fell from
Professor Marosy’s hand …” He had come to Resita
to perform my Grandfather’s funeral. The mourning
crowd, my Grandfather’s former students, young and
old, of different nationalities and faiths, surrounded
him with respect and love. Even at that time, Ernest
Neumann, the young rabbi of the community of
Timisoara, was known as an outstanding personality
and a wise man.
There was no high school in Resita. I became his
student in Timisoara. We eagerly looked forward to
his courses. (They were, maybe, the only ones
which we did not skip to go to one of the Dick Foran
movies or to stroll along the Bega River). Those were
intellectually stimulating hours, in which the subject
matter came to life thanks to our after-school trips,
to civic education, to the incursions into the
philosophy of the Zohar, or, obviously, thanks to the
debate about the latest editorial written by our
teacher in the newspaper “Banatul” …
We admired our teacher’s knowledge and loved him
as a close friend, jovial and generous, who stood by
us, who helped us with words and deeds.
Ernest Neumann - 85 years old! With his mind as
buoyant and inventive as ever, with his agile mind
and profound thinking, with his memory faithfully
storing thousands of life stories and hundreds of
thousands of pages of wisdom - to our joy and
delight.
Toma George Maiorescu
Înca din ’40 era considerat o somitate
- Cum te descurci cu valul de frig? - m-a întrebat în loc de
binete. Nu ti-a afectat livada ?
În prima clipa n-am sesizat la ce se refera interlocutorul si ce
ar trebui sa-i raspund barbatului de statura mijlocie, cu barba
îngrijita si ochii vioi, iscodindu-ma.
Apoi, mi-am dat repede seama ca n-am de ce sa ramân
perplex, ca ma gasesc în fata unei redutabile si rare memorii,
a unui convorbitor nu întotdeauna comod. Peste câteva clipe
avea sa-mi reaminteasca de rândurile, cu specii alternante,
ale pomilor mei de rod, din Comana, ca, apoi, pe nepusa masa
sa-mi reaminteasca de starile mele sufletesti din prima
sesiune de bacalaureat a anului 1947, când aveam sa pic cu
brio la materia de care eram cel mai legat : limba si literatura
româna. (De altfel, buretele uitarii - ineluctabil
autoconservarii noastre, a sters de mult de pe tabla
amintirilor acel incident neplacut si paradoxal).
-Stii ca Tom are al saptelea nepot? Ca Nely s-a recasatorit la
60 de ani? Ca X s-a prapadit dintr-un accident cerebral ? Ca
fratele lui E. a sustinut, în ianuarie, un concert extraordinar la
Carnegie Hall ? Stii ca… Si noutatile despre fostii colegi de
clasa sau de liceu se rostogolesc trepidant, ca o avalansa.
Dintre sutele de elevi pe care i-a avut, Ernest Neumann, nu
cred ca nu stie de vreunul cu ce se ocupa, unde se afla, ce
a simtit sau nu, în viata…
Stam lânga un urias cos de fructe vârfuit cu toate fructele
Edenului. Decojim mere, banane, portocale… Fructele (de aici
si îngrijorarea pentru livada mea din Comana) sunt singurul
aliment privilegiat fata de care atât de echilibratul si
cumpanitul Ernest Neumann e … nestapânit. Altfel, e aproape
ascet, nu bea (alcool), nu fumeaza, nu este gurmand. Dar
fructe îngurgita oricând si oriunde fara nici o restrictie.
L-am cunoscut înainte de a-i deveni elev. În fata unei gropi
proaspat sapate, pe-o buza de deal înecat în norii tuciurii ai
smogului uzinal. Când, din spatele catafalcului purtând sicriul
de lemn negeluit, i-am auzit vocea, patrunzatoare si ritmata :
« A cazut condeiul din mâna Profesorului Marosy… » Sosise la
Resita sa-l înmormânteze pe Bunicul. Cu cât respect si
dragoste l-a înconjurat lumea orasului meu ; fostii elevi mai
tineri si mai carunti ai bunicului de toate etniile si de toate
credintele. Înca atunci, în anii ’40, Ernest Neumann, Rabinul
de la Timisoara, era considerat o somitate, un întelept.
Resita n-avea liceu teoretic. I-am devenit elev la Timisoara.
Orele sale erau asteptate cu nerabdare. (Erau, poate,
singurele de la care nu se chiulea la vreun Dick Foran sau pe
aleile de pe malul Begai.) Erau ore de înaltare spirituala în
care, materia de predare se însufletea cu escapade în
contingent, cu educatie cetateneasca, cu evadari în filosofia
Zoharului, sau, pur si simplu, în comentarea ultimului editorial
scris de Profesor în « Banatul »…
Stima noastra pentru cunostintele profesorului era dublata de
dragostea pentru un camarad apropiat, jovial si generos, care
stia cum sa ne tina partea, cum sa ne dea o mâna de ajutor.
Ernest Neumann - 85 de ani ! Cu mintea la fel de zglobie si
inventiva, cu gândirea sa elastica si profunda, cu memoria
înregistrând fidel mii de destine si sute de mii de pagini de
întelepciune - intacte, prodigioase, vii în permanenta alerta si
interes pentru noi.
|
||
|
||
|
||
|
||
|
Prim-rabinul a plecat acum cinci ani dintre noi...
Au trecut 5 ani de cand prim-rabinul Ernest Neumann ne-a parasit. Cu gandul la acest concert dedicat memoriei
sale am incercat sa inteleg ce anume l-a insufletit in activitatea lui de rabin si conducator al Comunitatii timp de
63 de ani, ce idealuri i-au servit ca fir rosu in intreaga lui existenta.
Visul din tinerete al lui tata era de a deveni avocat, caci profesia de avocat i s-a parut cea mai potrivita pentru
a realiza idealul de a lupta pentru dreptate, de a apara pe cei slabi. Dar in conditiile din anii ‘30 din secolul XX,
cand antisemitismul bantuia si devenea din ce in ce mai agresiv, si-a dat seama ca functia de rabin ii va oferi
posibilitatea sa fie de partea dreptatii, sa stea alaturi de comunitatea lui, sa o sprijine in vremuri vitrege. In
timpul razboiului, evreimea din Timisoara a fost crutata in mare parte de deportare, dar a suferit nedreptati si
discriminari. Tanarul rabin a stiut sa insufle curaj si puterea de a rezista.
Dupa razboi, in cursul activitatii sale, Tata a fost ghidat de principiul Zahor!, sa-ti aduci aminte, sa nu uiti trecutul, traditia si istoria, si nici
discriminarile, prigoana si punctul ei culminant, Holocaustul, tocmai pentru ca aceste crime sa nu se repete niciodata. De cate ori a invocat
ororile trecutului, a fulminat impotriva Hamanilor, Haman fiind primul care si-a fixat ca tel anihilarea evreilor in Persia antica din secolul V i.e.n..
Au fost multi Hamani care s-au ivit de-a lungul secolelor, incercand sa extermine poporul nostru, iar spiritul care i-a zamislit nu a pierit.
Impotriva antisemitismului, Rabinul Neumann a luptat prin avertisment si mustrari, dar mai cu seama prin vorba buna, dragoste si intelegere.
Sunt sigura, stiu, ca acum, in zilele noastre ar fi evocat nemerniciile presedintelui iranian care improasca ura, indrazneste sa nege existenta
Holocaustului si suferintele evreilor, cheama la exterminarea evreilor, incita la genocid!
Am avut ocazia sa ascult discursul pronuntat de Elie Wiesel in 20 aprilie la Geneva de Yom Hashoah, ziua amintirii Holocaustului. A marturisit ca
e cuprins de deznadejde, confruntat fiind cu indiferenta si inactivitatea in fata comportamentului barbar al anumitor guverne. La ce bun sa te
lupti impotriva morilor de vant? Ce e de facut? Raspunsul lui Elie Wiesel, supravietuitor al Holocaustului, scriitor si activist distins cu premiul
Nobel pentru pace, a fost ca trebuie sperat si totul trebuie facut pentru a rupe tacerea. Asa cum spunea Albert Camus, “Quand il n’y a pas
d’espoir, il faut l’inventer.” Cand nu exista speranta, ea trebuie inventata.
Nici tata nu s-a lasat descurajat, dobandea putere si speranta prin convingerea lui ca omul e bun, convingere sustinuta de spiritul timisorean,
de prietenia lui cu numeroase personalitati din acest oras. Ce poate fi mai frumos si nobil decat faptul ca de nenumarate ori a declarat ca Inalt
Prea Sfintitul Mitropolit Nicolae era prietenul lui cel mai apropiat?! Mare mi-a fost bucuria si emotia cand, in felicitarea de Pasti adresata mie si
familiei mele, Inalt Prea Sfintitul a folosit exact aceeasi expresie, amintind de “prietenul meu cel mai apropiat”. Optimismul rabinului Neumann isi
avea sursa in caldura si prietenia pe care le-a primit in acest oras, unde omul de pe strada il numea “rabinul nostru”.
Recent am primit pe internet un articol din ziarul evreiesc “Forward”, in care jurnalistul isi aduce aminte cum rabinul Dr Neumann era indignat ca
se promoveaza “toleranta” fata de oamenii de diferite culori, etnii, religii, considerand cuvintul nepotrivit, chiar dezonorant. Nu trebuie sa
toleram, spunea el, ci sa acceptam si sa respectam semenii nostri ca pe egalii nostri, sa-i iubim! Iar lui ii venea usor sa iubeasca, avea atata
dragoste pentru oameni … Un fost elev mi-a spus despre fostul lui dascal: Ne-a iubit si l-am iubit! In aparenta simplu, in realitate pentru cei mai
multi foarte dificil de realizat.
Concertul din aceasta dupa-masa este cea mai buna marturie ca tata a avut dreptate sa creada in oameni, in bine. Sinagoga a servit ca lacas
de cult timp de aproape 150 de ani. Comunitatea s-a micsorat mult din cauza razboiului, apoi prin emigrare. Desigur este trist cand o
comunitate se stinge, cand prezenta evreilor, care au vietuit aici timp de secole, diminueaza si paleste. Dar amintirea traieste, traditia si
cultura evreilor timisoreni raman o parte integranta a spiritului timisorean, nu dispar. Iar aceasta sinagoga nu e numai un vestigiu, un monument
istoric! Multumita activitatii admirabile a Societatii Filarmonica din Timisoara, templul devine un templu al culturii, animat de respectul pentru
trecut, de frumusete si arta, de credinta in om si in bine. Aceasta este mostenirea rabinului Neumann.
Inainte de executarea piesei Kol Nidrei de Max Bruch:
Kol Nidrei (“toate juramintele”) este rugaciunea cu care se incepe serviciul din ajun de Yom Kipur, cea mai importanta sarbatoare in ritul iudaic,
zi in care nu se bea si nu se mananca, zi dedicata rugaciunii si reflectiei.
In copilaria mea, aceasta sinagoga, ca si cea din Fabric si din Josefin era tixita de lume, barbatii la parter, doamnele la etaj, multe imbracate in
alb, asa cum cere datina. Toti asteptau cu sufletul la gura inceputul ceremoniei, rugaciunea de Kol Nidrei, cantat de trei ori de hazan, cantorul.
Prima oara intona incet, cu glasul scazut, suna ca un suspin, o oftare, a doua oara mai tare, ca un geamat, iar la sfarsit cantecul devenea o
ruga patimasa, o implorare a iertarii divine. E o traire deosebita, profund emotionanta, de a auzi din nou in aceasta sinagoga melodia de Kol
Nidrei, intr-o piesa de muzica clasica. Getta
Prim-rabinul Neumann, iarasi printre noi
Erau trei intelepti, candva, intr-un oras din estul Europei, oras care trecuse prin multe framantari. Prigoane, uneltiri, tradari pareau sa se fi
terminat acolo cand, dupa valul de libertate ce a mangaiat jumatatea noastra de continent, si Romania a ajuns sa respire altfel. Atunci, in
Timisoara, s-au detasat cei trei capi ai credintei, ca repere intr-o lume care-si reaseza valorile. Erau un ortodox, un catolic si un mozaic. Doi
dintre ei sunt plecati deja dintre noi. In memoria unuia dintre ei, a prim-rabinului dr. Ernest Neumann, timisorenii, evrei si ne-evrei, si prietenii lor
de mai de departe, s-au strans, duminica, la un concert, la sinagoga din Cetate.
Erau trei grei, Nicolae Corneanu, Sebastian Kräuter si Ernest Neumann. Fiecare
avea in spate o credinta si o traditie care, deseori, s-ar fi incruntat din cauza
asocierii celor trei. Pentru ortodox, ceilalti puteau fi luati drept eretici ai dreptei
credinte, pentru catolic, vecinii nu stateau sub steagul primatului papal, iar pentru
cel apartinand cultului mozaic, crestinii puteau fi niste simpli goim. Si, totusi, aici
era Timisoara, si fiecare a intins mana celorlalti doi. Crestinii stiau ca orasul n-ar fi
fost ce a fost si ce este, fara evrei, iar prim rabinul Neumann stia si el ca "dreptii
intre popoare" erau ne-evrei, pentru a fi putut ajuta, acolo unde au ajutat. Asa s-a
cladit spiritul ecumenic de dupa Revolutie, in Timisoara, prin deschiderea celor care
au fost varfuri spirituale ale comunitatilor lor.
Din acest triunghi al intelepciunii, la sinagoga din Cetate a participat doar Inalt Prea
Sfintia Sa Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, si toti cei care au vorbit au
pomenit marea apropiere care a fost intre ierarhul ortodox si prim-.rabinul Neumann.
Alexandra Razvan Mihalcea, sufletul acestei intalniri - organizate, duminica, de Societatea Filarmonica din Timisoara si Comunitatea Evreilor din
Timisoara, cu sprijinul familiei Neumann - a fost prima care a luat cuvantul pentru a evoca memoria rabinului. In primele secunde dupa ce
Alexandra si-a inceput invitatia la aducere aminte, de deasupra ei, de langa marele mozaic care strajuieste spatele sinagogii, un porumbel a
zbughit-o spre alt loc din cladire. Pentru cei care cauta semne, acest intermezzo putea fi luat drept incuviintarea venita din partea umbrei
rabinului care, stransa in cuvintele pe care le-am auzit la ortodocsi, suna asa de frumos : "Sa fie primit". Iar pentru cei ce nu au nevoie de
semne a fost doar un prilej mai mult pentru a ridica privirile spre cer, acolo unde cele mai multe dintre credintele lumii spun ca stau dreptii
atunci cand pleaca de langa noi.
Emotionante cuvinte a rostit fiica rabinului, amintind ca in aplecarea spre celalalt nu este nevoie de toleranta, ci de firesc. Vorbind despre tatal
ei, Geta Neumann a spus ca "Este o ecuatie asa de simpla, in aparenta : el i-a iubit pe oameni si oamenii l-au iubit pe el".
Fata prim-rabinului Neumann a revenit in amintirea fiecaruia dintre noi, in aceasta zi de duminica a memoriei.
Ochii sai, de om care intelege toate, care uneori tace, alteori sfatuieste, care, mai presus de toate, intelege,
au fost iar langa noi, deasupra noastra, pretaluindu-ne. Ochi de rabin din anecdotele cu rabini si evrei ce
cauta alinare si sfat, la care, intotdeauna, dupa ultimul rand, trebuie sa stai putin, inainte de a rade, pentru
a da din cap si a desparti samburele de amar din restul, care este pentru descretirea fruntii.
Prim-rabinul a plecat acum cinci ani dintre noi. Asa cum a spus Alexandra Razvan Mihalcea ca a simtit atunci,
in Timisoara s-a facut mai frig. Iar frigul acesta nu poate trece decat putin, uneori, atunci cand oamenii stiu
si pot sa se bucure de figurile luminoase pe care le-au avut drept calauza, pentru un timp.
Autor: RAMONA BALUTESCU
|
