Neumann Edit - nasc. Fuchs (1921-1994) z.l.
Mama, Fuchs Edit, s-a nascut la Sighet intr-o familie ortodoxa cu 6 copii. Frumusica, vesela si vioaie, ea era in centrul unui grup de tineri care se intruneau sa cante si sa danseze, sa schieze si sa faca excursii in munti.
Cand a ajuns la Auschwitz, era la bratul mamei ei. Mengele i-a separat. Si-a pierdut parintii si doi frati.
Mama se daruia cu trup si suflet in tot ce facea. Ne-a iubit pe tata, pe mine si pe Dani, fixandu-si ca misiune sa vegheze asupra noastra, sa ne inconjure cu atentie si dragoste. Imagini care imi rasar in minte : mama imi citeste din Ady si din Creanga, rade cu lacrimi, se intoarce de la piata cu doua cosuri pline varf, se amuza sa raspunda la intrebarile de la emisiunea de muzica clasica la radio Budapesta, munceste pana noaptea tarziu, fredoneaza arii de opera, adora sa primeasca musafiri.
Cultiva arta prieteniei : in ciuda valurilor de emigratie care ii rapeau prietenele, avea talentul sa lege relatii noi, daruind caldura sufleteasca, spirit, voie buna. Avea bun simt si masura dreptatii, un simt al realitatii si umor care au protejat-o impotriva dogmelor de tot felul. Prietenele mele veneau sa-i ceara sfatul…
Iudit, cea careia i-a adresat ultimul ei suras, mi-a scris despre parintii mei :
Igen,a szeretett amit tudtak feltetellek nelkul adni,ez a legjelemzobb,nem beszelve a bolcsesegrol,muveltsegrol, szinte mindenrol lehetett veluk beszelni. Es a humorerzek.
Emlekszem,miutan megnyiltak a hatarok es divatba jott az ocskazas, nagy titokban elmentunk Editkevel a Szegedi sukkra. Nem is mondom mennyit nevettunk, miutan 10 perc alatt eladtunk egy taxira valo penz erteket, be utaztunk a varosba es a legdragabb cukrazdaba husulodtunk, Editke boldogan felfedezte a mosdot. Ittunk egy jo kavet es irany haza. Szornyu faradtak voltunk, mert a hataron rengeteget alltunk,tobbet nem is akartunk menni, akar milyen vidam is volt .Legyen aldott az emlekuk. Iudit
Cand a ajuns la Auschwitz, era la bratul mamei ei. Mengele i-a separat. Si-a pierdut parintii si doi frati.
Mama se daruia cu trup si suflet in tot ce facea. Ne-a iubit pe tata, pe mine si pe Dani, fixandu-si ca misiune sa vegheze asupra noastra, sa ne inconjure cu atentie si dragoste. Imagini care imi rasar in minte : mama imi citeste din Ady si din Creanga, rade cu lacrimi, se intoarce de la piata cu doua cosuri pline varf, se amuza sa raspunda la intrebarile de la emisiunea de muzica clasica la radio Budapesta, munceste pana noaptea tarziu, fredoneaza arii de opera, adora sa primeasca musafiri.
Cultiva arta prieteniei : in ciuda valurilor de emigratie care ii rapeau prietenele, avea talentul sa lege relatii noi, daruind caldura sufleteasca, spirit, voie buna. Avea bun simt si masura dreptatii, un simt al realitatii si umor care au protejat-o impotriva dogmelor de tot felul. Prietenele mele veneau sa-i ceara sfatul…
Iudit, cea careia i-a adresat ultimul ei suras, mi-a scris despre parintii mei :
Igen,a szeretett amit tudtak feltetellek nelkul adni,ez a legjelemzobb,nem beszelve a bolcsesegrol,muveltsegrol, szinte mindenrol lehetett veluk beszelni. Es a humorerzek.
Emlekszem,miutan megnyiltak a hatarok es divatba jott az ocskazas, nagy titokban elmentunk Editkevel a Szegedi sukkra. Nem is mondom mennyit nevettunk, miutan 10 perc alatt eladtunk egy taxira valo penz erteket, be utaztunk a varosba es a legdragabb cukrazdaba husulodtunk, Editke boldogan felfedezte a mosdot. Ittunk egy jo kavet es irany haza. Szornyu faradtak voltunk, mert a hataron rengeteget alltunk,tobbet nem is akartunk menni, akar milyen vidam is volt .Legyen aldott az emlekuk. Iudit
Da, dragostea pe care stiau sa o daruiasca fara pretentii, asta este ce ii caracteriza cel mai bine, fara sa mai vorbesc despre intelepciunea, cultura lor, puteai sa vorbesti cu ei despre practic orice. Si simtul umorului …
Imi aduc aminte, dupa ce s-au deschis hotarele si lumea incerca sa faca un ban vanzand vechituri, am plecat cu Editke in mare taina la sukkul din Szeged. Nu gasesc cuvinte sa descriu ce vesel a fost, iar dupa ce in 10 minute am facut bani cat sa ne ajunga pentru un taxi, ne-am dus in oras si ne-am racorit in cofetaria cea mai de lux, iar Editke a descoperit fericita toaleta. Am baut o cafeluta buna si am pornit-o spre casa. Am fost frante de oboseala, pentru ca la granita am stat o groaza, de asta n-am mai vrut sa repetam aventura, cu toate ca ne distrasem asa de bine. Binecuvantata sa le fie amintirea. Iudit (traducere Getta)
Imi aduc aminte, dupa ce s-au deschis hotarele si lumea incerca sa faca un ban vanzand vechituri, am plecat cu Editke in mare taina la sukkul din Szeged. Nu gasesc cuvinte sa descriu ce vesel a fost, iar dupa ce in 10 minute am facut bani cat sa ne ajunga pentru un taxi, ne-am dus in oras si ne-am racorit in cofetaria cea mai de lux, iar Editke a descoperit fericita toaleta. Am baut o cafeluta buna si am pornit-o spre casa. Am fost frante de oboseala, pentru ca la granita am stat o groaza, de asta n-am mai vrut sa repetam aventura, cu toate ca ne distrasem asa de bine. Binecuvantata sa le fie amintirea. Iudit (traducere Getta)
|
|
|
|
|
|
ADINCA MEA RECUNOSTINTA FATA DE FAMILIA DR.NEUMANN, Edith si Erno
Cred ca cunosc aceasta familie mai bine decat oricine, locuind la ei 4 luni de zile inaintea emigrarii mele in Israel. Ma cunosteau ca si copila, parintii mei fiind unii dintre prietenii lor cei mai buni.
In toamna anului 1963 am primit pasaportul de emigrare pentru Israel. Parintii mei facusera aliya deja in august. Fiind unii din prietenii cei mai buni ai lui Edithke si Erno, m-au lasat in grija lor, cu toate ca eram deja independenta si medic la Hunedoara. Pasaportul il primisem la Hunedoara si imediat le-am telefonat vestea. In aceasta convorbire, fara sa stea in cumpana, mi-au propus sa viu sa locuiesc la ei, in timpul cand lichidam locuinta si tot ce posedam, o intreprindere grea din punct de vedere sufletesc. Dar atmosfera la ei acasa mi-a usurat enorm viata. Am fost primita ca si fiica lor. Atmosfera in casa stralucea prin vitalitate, umor, caldura si permanenta voiosie. Casa intreaga rasuna cu rasete. Edithke m-a ajutat nu numai practic, sfaturile ei asa de destepte mi-au usurat situatia foarte mult. Intelepciunea ambilor si simtul practic al lui Edithke sunt de nedescris. Simteam o iubire fara margini.
Si acuma am in fata ochilor cum stateam nu o data in trei, Edithke, draga mea mamica si eu in alcovul salonului pe canapeaua Biedermeyer si savuram vestitele cafele pregatite de Edithke in "kona". Stand si discutand, odata auzim de la inceputul treptelor un Hallo, hallo vioi, plin de bucurie - a sosit Erno si cu el voia buna. Sunt lucruri de neuitat.
Edithke a venit cu mine la Hunedoara si impreuna am inpachetat lada cu cei 70 de kg., a venit cu mine la vama din Arad si m-a condus pina la frontiera la Curtici impreuna cu tatal meu. Despartirea a fost foarte grea. Pe atunci legea prescria ca emigrantii nu mai pot reveni in tara si deci credeam ca n-o sa ne revedem niciodata.
Peste 3 ani de zile am revenit prima data la Timisoara cu sotul Zwi si baietelul nostru Amos. Am locuit la tata, dar o buna parte a zilei o petreceam la Edithke. Trebuia sa povestesc cu amanunte totul din tara, dar si ce faceam toata ziua la Timisoara. Ochii lui Erno, slipitori de desteptaciune si voiosie, urmareau fiecare fraza. Mai povesteste inca, nu ajunge!
Edithke lucra, ma aseza langa ea si continuam povestile. Nu ne puteam satura unii de altii, aveam mii de lucruri de impartasit. Am invatat mult dela amandoi.
Cand l-am pierdut pe tata, am locuit numai la ei, niciodata la hotel. Casa lor era deschisa pentru mine 24 de ore in permanenta. Dupa disparitia lui Edithke am continuat sa ma simt la Erno ca acasa.
Am suferit foarte mult cu ocazia pierderii lor. Timisoara imi produce un sentiment de gol, numai am acasa unde sa ma duc. Nici azi nu concep ca nu mai sunt.
Cand ma duc la cimitir, acolo zac unul linga altul bunicii si tata, dupa ei, cu mare evlavie ma duc la mormintele lui Edithke si Erno, care mi-au fost atat de apropiati, parca apartin familiei mele. Stau, ma uit si inca nu-mi vine sa cred.
Sa fie binecuvatata amintirea lor.
ERICA BOROS LIEBERMANN
Cred ca cunosc aceasta familie mai bine decat oricine, locuind la ei 4 luni de zile inaintea emigrarii mele in Israel. Ma cunosteau ca si copila, parintii mei fiind unii dintre prietenii lor cei mai buni.
In toamna anului 1963 am primit pasaportul de emigrare pentru Israel. Parintii mei facusera aliya deja in august. Fiind unii din prietenii cei mai buni ai lui Edithke si Erno, m-au lasat in grija lor, cu toate ca eram deja independenta si medic la Hunedoara. Pasaportul il primisem la Hunedoara si imediat le-am telefonat vestea. In aceasta convorbire, fara sa stea in cumpana, mi-au propus sa viu sa locuiesc la ei, in timpul cand lichidam locuinta si tot ce posedam, o intreprindere grea din punct de vedere sufletesc. Dar atmosfera la ei acasa mi-a usurat enorm viata. Am fost primita ca si fiica lor. Atmosfera in casa stralucea prin vitalitate, umor, caldura si permanenta voiosie. Casa intreaga rasuna cu rasete. Edithke m-a ajutat nu numai practic, sfaturile ei asa de destepte mi-au usurat situatia foarte mult. Intelepciunea ambilor si simtul practic al lui Edithke sunt de nedescris. Simteam o iubire fara margini.
Si acuma am in fata ochilor cum stateam nu o data in trei, Edithke, draga mea mamica si eu in alcovul salonului pe canapeaua Biedermeyer si savuram vestitele cafele pregatite de Edithke in "kona". Stand si discutand, odata auzim de la inceputul treptelor un Hallo, hallo vioi, plin de bucurie - a sosit Erno si cu el voia buna. Sunt lucruri de neuitat.
Edithke a venit cu mine la Hunedoara si impreuna am inpachetat lada cu cei 70 de kg., a venit cu mine la vama din Arad si m-a condus pina la frontiera la Curtici impreuna cu tatal meu. Despartirea a fost foarte grea. Pe atunci legea prescria ca emigrantii nu mai pot reveni in tara si deci credeam ca n-o sa ne revedem niciodata.
Peste 3 ani de zile am revenit prima data la Timisoara cu sotul Zwi si baietelul nostru Amos. Am locuit la tata, dar o buna parte a zilei o petreceam la Edithke. Trebuia sa povestesc cu amanunte totul din tara, dar si ce faceam toata ziua la Timisoara. Ochii lui Erno, slipitori de desteptaciune si voiosie, urmareau fiecare fraza. Mai povesteste inca, nu ajunge!
Edithke lucra, ma aseza langa ea si continuam povestile. Nu ne puteam satura unii de altii, aveam mii de lucruri de impartasit. Am invatat mult dela amandoi.
Cand l-am pierdut pe tata, am locuit numai la ei, niciodata la hotel. Casa lor era deschisa pentru mine 24 de ore in permanenta. Dupa disparitia lui Edithke am continuat sa ma simt la Erno ca acasa.
Am suferit foarte mult cu ocazia pierderii lor. Timisoara imi produce un sentiment de gol, numai am acasa unde sa ma duc. Nici azi nu concep ca nu mai sunt.
Cand ma duc la cimitir, acolo zac unul linga altul bunicii si tata, dupa ei, cu mare evlavie ma duc la mormintele lui Edithke si Erno, care mi-au fost atat de apropiati, parca apartin familiei mele. Stau, ma uit si inca nu-mi vine sa cred.
Sa fie binecuvatata amintirea lor.
ERICA BOROS LIEBERMANN