Rememorare
de Alexandra Garboni
Imi amintesc atat de detailat, fiecare sentiment, fiecare vorba, fiecare gest si traire pe care am avut-o inainte de a pleca de acasa... din Israel.
Locuiam intr-un chibut, Had-Nes, o localitate superba, in care mi-am petrecut primii 10 ani din viata. Chibutul este o forma de organizare asemanatoare satului, insa mult mai dezvoltat din punct de vedere tehnologic, economic, cu o alta mentalitate. Interesant este faptul ca, desi tara in care am deschis ochii pentru prima data a fost Israel, primii pasi i-am facut in Romania, in cadrul unei calatorii, facute alaturi de mama. Cand imi amintesc de locuinta mea ma cuprinde o nostalgie cumplita, un dor de strada mea, de gradina mea, de camera mea, gradinita... de peisajul pe care il admiram in fiecare seara de pe balcon. Tocmai pe terasa, intr-o seara, imi amintesc discutia cu tatal meu despre faptul ca imi voi parasi casa, prietenii, pamantul care mi-a incalzit de atatea ori talpile... aceasta discutie mi-a ramas intiparita in memorie de parca a avut loc nu de mult. Acum, scriind aceste randuri, rasuflu mai adanc, expresia mi s-a schimbat si imi amintesc cu tristete acel moment cand tatal meu, tinandu-ma in brate mi-a spus:
“Vom pleca”. Pot sa descriu cu exactitate aceea seara... cerul era presarat cu stele stralucitoare, vantul batea incet, cu o adiere calda, mangaindu-mi chipul nedumerit. Nu puteam intelege aceasta decizie a parintilor mei de a pleca; desi mi s-au adus multe argumente si explicatii (faptul ca ne aflam in mijlocul unui razboi), de abia acum vreo patru ani i-am putut intelege cu adevarat. In momentul acela, plecarea intr-o alta tara mi se parea o aventura, precum cea a personajelor mele din desenele animate, insa dupa ce am realizat ca voi pleca definitiv nu mai priveam aceasta “excursie” cu acelasi entuziasm. Cand a trebuit sa dau vestea prietenilor mei, la inceput eram mandra ca voi pleca in alta tara, insa povestind, invaluita in iluzii, mi-am dat seama ca s-ar putea sa fie ultima data cand ii voi vedea, lucru ce ma intrista infiorator.
Bagajele se faceau, discutii, planuri, iluzii, luau nastere in casa noastra, care incepea sa para atat de pustie, gandindu-ma ca vom pleca. Desi nu era cert ca vom ramane in Romania pentru restul vietii, eu in adancul sufletului, cred ca stiam, ca presimteam ca aveam sa imi parasesc casa in care am copilarit pentru totdeauna. Aveam obiceiul sa urc seara pe “miclat” (cladirea unde se ascundeau oamenii in cazul in care erau bombardamente). Cu o zi inainte de a pleca, urcam pentru ultima data... urcam ultima data sa privesc cerul, soarele cum apunea, copiii cum mergeau pe strada, era pentru ultima data cand mai priveam casa cum ramane fara lumina soarelui si este acoperita de umbra intunericului... In sufletul meu mi-am zis ca ma voi intoarce intr-o zi, insa iata, am peste doua zile 18 ani si inca n-am reusit sa pasesc iar pe pamantul din tara mea natala!
Dimineata, a venit un miniautocar sa ne ia, parintii mei au pus bagajele si mama a privit casa, cu o tristete profunda, presimtea si ea , ca nu se va mai intoarce niciodata sa locuiasca aici. Cu amintiri, cu sufletele incarcate, cu sincera dorinta de a mai reveni, am plecat inspre Romania, tara natala a parintilor mei. Mergeam inspre o alta tara, cu alta cultura, alta limba, alta mentalitate... la o alta casa!
De multi ani imi doresc din rasputeri sa ajung iar sa imi vad caminul, macar pentru ultima data; ca fiind copil nu am reusit sa imi iau adio de la el, asa cum as fi vrut... Doresc sa mai privesc macar inca o data soarele cum apune, sa stau sus, acolo unde obisnuiam, sa privesc strada, copiii, care acum sunt adolescenti... aceasta speranta de a calca iar pe pamantul acela cred ca nu va muri niciodata... va ramane vie in sufletul meu!
de Alexandra Garboni
Imi amintesc atat de detailat, fiecare sentiment, fiecare vorba, fiecare gest si traire pe care am avut-o inainte de a pleca de acasa... din Israel.
Locuiam intr-un chibut, Had-Nes, o localitate superba, in care mi-am petrecut primii 10 ani din viata. Chibutul este o forma de organizare asemanatoare satului, insa mult mai dezvoltat din punct de vedere tehnologic, economic, cu o alta mentalitate. Interesant este faptul ca, desi tara in care am deschis ochii pentru prima data a fost Israel, primii pasi i-am facut in Romania, in cadrul unei calatorii, facute alaturi de mama. Cand imi amintesc de locuinta mea ma cuprinde o nostalgie cumplita, un dor de strada mea, de gradina mea, de camera mea, gradinita... de peisajul pe care il admiram in fiecare seara de pe balcon. Tocmai pe terasa, intr-o seara, imi amintesc discutia cu tatal meu despre faptul ca imi voi parasi casa, prietenii, pamantul care mi-a incalzit de atatea ori talpile... aceasta discutie mi-a ramas intiparita in memorie de parca a avut loc nu de mult. Acum, scriind aceste randuri, rasuflu mai adanc, expresia mi s-a schimbat si imi amintesc cu tristete acel moment cand tatal meu, tinandu-ma in brate mi-a spus:
“Vom pleca”. Pot sa descriu cu exactitate aceea seara... cerul era presarat cu stele stralucitoare, vantul batea incet, cu o adiere calda, mangaindu-mi chipul nedumerit. Nu puteam intelege aceasta decizie a parintilor mei de a pleca; desi mi s-au adus multe argumente si explicatii (faptul ca ne aflam in mijlocul unui razboi), de abia acum vreo patru ani i-am putut intelege cu adevarat. In momentul acela, plecarea intr-o alta tara mi se parea o aventura, precum cea a personajelor mele din desenele animate, insa dupa ce am realizat ca voi pleca definitiv nu mai priveam aceasta “excursie” cu acelasi entuziasm. Cand a trebuit sa dau vestea prietenilor mei, la inceput eram mandra ca voi pleca in alta tara, insa povestind, invaluita in iluzii, mi-am dat seama ca s-ar putea sa fie ultima data cand ii voi vedea, lucru ce ma intrista infiorator.
Bagajele se faceau, discutii, planuri, iluzii, luau nastere in casa noastra, care incepea sa para atat de pustie, gandindu-ma ca vom pleca. Desi nu era cert ca vom ramane in Romania pentru restul vietii, eu in adancul sufletului, cred ca stiam, ca presimteam ca aveam sa imi parasesc casa in care am copilarit pentru totdeauna. Aveam obiceiul sa urc seara pe “miclat” (cladirea unde se ascundeau oamenii in cazul in care erau bombardamente). Cu o zi inainte de a pleca, urcam pentru ultima data... urcam ultima data sa privesc cerul, soarele cum apunea, copiii cum mergeau pe strada, era pentru ultima data cand mai priveam casa cum ramane fara lumina soarelui si este acoperita de umbra intunericului... In sufletul meu mi-am zis ca ma voi intoarce intr-o zi, insa iata, am peste doua zile 18 ani si inca n-am reusit sa pasesc iar pe pamantul din tara mea natala!
Dimineata, a venit un miniautocar sa ne ia, parintii mei au pus bagajele si mama a privit casa, cu o tristete profunda, presimtea si ea , ca nu se va mai intoarce niciodata sa locuiasca aici. Cu amintiri, cu sufletele incarcate, cu sincera dorinta de a mai reveni, am plecat inspre Romania, tara natala a parintilor mei. Mergeam inspre o alta tara, cu alta cultura, alta limba, alta mentalitate... la o alta casa!
De multi ani imi doresc din rasputeri sa ajung iar sa imi vad caminul, macar pentru ultima data; ca fiind copil nu am reusit sa imi iau adio de la el, asa cum as fi vrut... Doresc sa mai privesc macar inca o data soarele cum apune, sa stau sus, acolo unde obisnuiam, sa privesc strada, copiii, care acum sunt adolescenti... aceasta speranta de a calca iar pe pamantul acela cred ca nu va muri niciodata... va ramane vie in sufletul meu!
