Plecarea noastra in Israel - 20 decembrie 1974 sau Scurt raspuns la intrebarile puse
Scrisoare scrisa de Alice
Scrisoare scrisa de Alice
Draga Julika,
nu stiu ce-a fost in capul nostru! Si cum am putut sa plecam in felul cum am plecat! Cu un singur geamantan in care erau exact, dar exact ceea ce era permis de scos din tara: 2 perechi de chiloti, 2 batiste, 2 perechi de ciorapi, o rochie sau o fusta, 1 pasta de dinti...si fara legendara lada! In celalalt geamantan era o perina mare cu puf! Si lucrurile permise pentru barbati! Pijamale de vara! Imagineaza-ti, in decembrie!
Nu am avut pe cine intreba! Parintii nu au vrut sa plecam.
Ei ne-au adus scrisori "doveditoare" cum ca X s-a sinucis si Y a patit cine stie ce!
Si atunci am hotarit ca nu vor sti cind plecam. Isi rideau ei de noi, ca nu vom pleca niciodata si tot spuneau ca Geta, fata Rabinului pleaca in 20 decembrie. Si noi taceam si taceam...si pe ascuns ne uitam din nou si din nou la biletul de avion valabil tot la data de 20 decembrie. Am plecat din Timisoara la Bucuresti fiecare dintre noi cu alt tren, fiecare la alta ora. Eu am spus ca ma duc la ambasada sa verific... sa ma interesez...sa vad…el a spus ca pleaca la Arad sa se intereseze...sa verifice... sa vada... cum se procedeaza cu legendara lada pe care o sa o facem.
Ultimele 24 de ore le-am petrecut in Bucuresti fara insotitori din familie, cu putini bani in buzunar. Tin minte doar ca ne-am dus la cinematograf, la 7 seara si am vazut o pelicula cu Alain Delon. La iesirea de la film ningea incetisor, potolit si ne-am plimbat brat la brat si am cumparat 150 de grame de salam Italian is o piine. La hotel nu am inchis ochii de surescitare si de teama c-o sa adormim. Atunci am mincat salamul si piinea. La 4 dimineata am parasit hotelul, nu inainte de-a vinde balonul lui J. receptionerului de la hotel si cu banii primiti am luat un taxi la aeroport. La poarta de iesire stateau de garda soldati cu cizme butucanoase, seriosi si plini de importanta.Tot ei ne-au insotit in autocar pina la urcarea in avion si era tacere mare si mie imi clantaneau dintii in gura. Nu de frig! Eram tare, tare speriata. Despre zbor nu-mi aduc aminte nimic. Probabil am dormit.
Cind am aterizat ne-a asteptat un autocar micut cu soldate zimbitoare imbracate in uniforma, cu fuste mini, sosete albe si pantofi negri si ne-au dus la sala de primire a olimilor noi. Pe noi ne-au chemat primii. Dar ca intodeauna, cind sint agitata, eu am
fost la toaleta si asa au luat alta pereche.
Si atunci am asteptat NESTIIND ce asteptam. Am observat ca toata lumea bea cafea, dar am crezut ca familiile sau prietenii, care asteaptau jos in alta sala, platesc cu siguranta pentru cafea.
M-am apropiat discret de masa cu cafele, ceai, zahar si biscuiti, ca sa vad cum se procedeaza cind iei un pahar de cafea. Semnezi un bon? Spui numele familiei care te asteapta? Ceva trebuie sa fie!
Eram obosita, speriata si nu cunosteam pe nimeni, nici cel putin pe Geta si eram inconjurati de noi veniti din Rusia, care pe vremea aceea puteau veni in Israel doar prin Bucuresti.
Si iar am dat raita pe la cafea-ceai-zahar-biscuiti. O soldata m-a observat si mi-a facut semn sa ma servesc.
Atunci am facut semnul bine cunoscut cu trei degete ca nu am bani. A izbucnit in ris si mi-a dat de inteles ca nu trebuie de platit. Si atunci triumfatoare am luat 2 pahare cu cafea si 2 biscuiti!
Intimplarea a facut ca batrinul functionar, care ne-a primit sa fie si el din Lugoj unde
m-am nascut si imi cunostea bunica si familia. Asa mi-am facut falsa impresie ca o sa intilnesc la tot pasul cunostinte de-ale parintilor mei. Dar asta a fost singura intilnire....apropos ca tu spui ca Tel Aviv-ul este plin de timisoreni!
Ne-a intrebat unde dorim sa ne repartizeze. I-am explicat ca nu vrem sa avem datorii la terminarea celor 6 luni de Ulpan unde vom invata ivrit si vom primi o bursa pe care trebuia insa sa o rambursam dupa 3 ani. Si ca vrem sa locuim intre Ierusalim si Tel-Aviv ca sa ne putem cauta serviciu.
Mai aveam o problema, eu eram insarcinata si nu puteam duce sarcina. In Romania ne-au spus insa medicii, ca in Israel exista tratament pentru problema mea.
Asa am ajuns vineri, la 20 decembrie la kibut intre Ierusalim si Tel-Aviv, unde jumatate de zi lucrezi si jumatate de zi inveti. Asa nu faci datorii! Si mai primeam 90 de lire bani de buzunar (tigarile mele costau 40!) + locuinta si mincare!
CONTINUARE: Astazi iti voi povesti cum am intilnit o doamna care o cunostea pe bunica TA si pe socrul meu....
Era dupa ora prinzului cind am ajuns si sala de mese era deja pregatita pentru cina de vineri seara.
Ne-au asteptat trei doamne de felul pe care noi nu-l cunosteam, erau imbracate in Jeans si bluze de flanela cu carouri si erau incaltate cu cizme de guma.
Toate trei erau responsabile cu CENTRUL DE PRIMIRE AL OLIMILOR.
Toata viata am ramas in legatura cu ele.
Dupa o masa frugala, pe care am luat-o pe o margine de masa, formata din papara de oua facuta din 3 oua pentru fiecare dintre noi si rosii, ardei, ridichi (in decembrie!), una dintre doamne ne-a invitat, obligat mai bine zis, sa mergem la ea acasa sa bem cafea. In tot acest timp am comunicat intre noi in putina germana pe care mi-o aminteam de acasa, de pe vremea cind eram inca o fetita mica.
Sotul doamnei s-a instalat comod intr-un fotoliu si asculta ce vorbeam. Eram frinta de oboseala si de abea gaseam citeva cuvinte in germana. Si atunci A INCEPUT SA VORBEASCA UNGURESTE! Si ne-a spus ca mama lui era din Timisoara, dar ca din pacate a murit de curind. Dar saptamina urmatoare o va aduce in vizita pe batrina lui matusa care, dupa obisnuita INTREBARE: Care G.? De unde au venit la Timisoara? (din Sannicolaul Mare/Nagy Szent Miklos) a descoperit ca era cea mai buna prietena a lui Carola nčni, bunica ta, si a povestit ca a fost la nunta ei, unde Bela, socrul meu, se juca sub masa avind pe vremea aceea numai 6 ani. Carola avea 16 ani.
Acest domn din Kibut este nasul fiului meu, A.
Dimineata la 6 eram inca la Bucuresti, la 9 eram deja in Israel la orele 14 la prinz mincam papara din trei oua, la orele 15 ne-am baut deja cafeaua si eram pe drum spre locuinta noastra. Bine-nteles eram insotiti de cele trei gratii care ciripeau intre ele si noi nu intelegeam nici un singur cuvint. Si nici curaj nu aveam sa scoatem un sunet. Mai poti sa stii? Pe drum le-a trecut prin cap sa trecem pe la Ulpan, asa se cheama scoala unde inveti limba. In clasa ne-au prezentat si pe loc am primit prima lectie de ivrit. Metoda este ca sa inveti prin intrebari si raspunsuri.
Prima intrebare a fost: Cum te cheama? Pe mine ma cheama Ofra! Si fara sa te gindesti prea mult stii sa raspunzi: Pe mine ma cheama Alice.
Si de unde vii ? Cind am raspuns, Timisoara, imediat a sarit cineva si a spus: Sa nu care cumva sa accepti sa lucrezi la vaci! Pe ungureste! Era din Arad. Si mai era o tinara din Chile, a carui sot, fiind comunist, era inchis in Chile la inchisoare. Si un barbat subtirel de vreo 45 de ani, a carui sotie murise in acel an, era acolo cu baiatul sau de 4 ani. Si o pereche din Peru si una din Republica Moldoveneasca aterizasera in acel Kibut.
Cele trei gratii vorbeau inflacarat si au anuntat ca putem sa ne plimbam trei zile prin Israel si apoi vom incepe sa invatam-lucram. Am spus ca nu avem pe nimeni (nu stiam adresa lui Kalman, verisorul nostru) si duminica vom incepe noua viata. Atunci profesoara ne-a dat ABC-ul sa invatam singuri, pentru ca Ulpanul incepuse deja de doua saptamini.
Si am plecat spre locuinta noastra. Cararile urcau spre deal. Era multa verdeata in jur, soare puternic si aer tare si limpede de munte.
nu stiu ce-a fost in capul nostru! Si cum am putut sa plecam in felul cum am plecat! Cu un singur geamantan in care erau exact, dar exact ceea ce era permis de scos din tara: 2 perechi de chiloti, 2 batiste, 2 perechi de ciorapi, o rochie sau o fusta, 1 pasta de dinti...si fara legendara lada! In celalalt geamantan era o perina mare cu puf! Si lucrurile permise pentru barbati! Pijamale de vara! Imagineaza-ti, in decembrie!
Nu am avut pe cine intreba! Parintii nu au vrut sa plecam.
Ei ne-au adus scrisori "doveditoare" cum ca X s-a sinucis si Y a patit cine stie ce!
Si atunci am hotarit ca nu vor sti cind plecam. Isi rideau ei de noi, ca nu vom pleca niciodata si tot spuneau ca Geta, fata Rabinului pleaca in 20 decembrie. Si noi taceam si taceam...si pe ascuns ne uitam din nou si din nou la biletul de avion valabil tot la data de 20 decembrie. Am plecat din Timisoara la Bucuresti fiecare dintre noi cu alt tren, fiecare la alta ora. Eu am spus ca ma duc la ambasada sa verific... sa ma interesez...sa vad…el a spus ca pleaca la Arad sa se intereseze...sa verifice... sa vada... cum se procedeaza cu legendara lada pe care o sa o facem.
Ultimele 24 de ore le-am petrecut in Bucuresti fara insotitori din familie, cu putini bani in buzunar. Tin minte doar ca ne-am dus la cinematograf, la 7 seara si am vazut o pelicula cu Alain Delon. La iesirea de la film ningea incetisor, potolit si ne-am plimbat brat la brat si am cumparat 150 de grame de salam Italian is o piine. La hotel nu am inchis ochii de surescitare si de teama c-o sa adormim. Atunci am mincat salamul si piinea. La 4 dimineata am parasit hotelul, nu inainte de-a vinde balonul lui J. receptionerului de la hotel si cu banii primiti am luat un taxi la aeroport. La poarta de iesire stateau de garda soldati cu cizme butucanoase, seriosi si plini de importanta.Tot ei ne-au insotit in autocar pina la urcarea in avion si era tacere mare si mie imi clantaneau dintii in gura. Nu de frig! Eram tare, tare speriata. Despre zbor nu-mi aduc aminte nimic. Probabil am dormit.
Cind am aterizat ne-a asteptat un autocar micut cu soldate zimbitoare imbracate in uniforma, cu fuste mini, sosete albe si pantofi negri si ne-au dus la sala de primire a olimilor noi. Pe noi ne-au chemat primii. Dar ca intodeauna, cind sint agitata, eu am
fost la toaleta si asa au luat alta pereche.
Si atunci am asteptat NESTIIND ce asteptam. Am observat ca toata lumea bea cafea, dar am crezut ca familiile sau prietenii, care asteaptau jos in alta sala, platesc cu siguranta pentru cafea.
M-am apropiat discret de masa cu cafele, ceai, zahar si biscuiti, ca sa vad cum se procedeaza cind iei un pahar de cafea. Semnezi un bon? Spui numele familiei care te asteapta? Ceva trebuie sa fie!
Eram obosita, speriata si nu cunosteam pe nimeni, nici cel putin pe Geta si eram inconjurati de noi veniti din Rusia, care pe vremea aceea puteau veni in Israel doar prin Bucuresti.
Si iar am dat raita pe la cafea-ceai-zahar-biscuiti. O soldata m-a observat si mi-a facut semn sa ma servesc.
Atunci am facut semnul bine cunoscut cu trei degete ca nu am bani. A izbucnit in ris si mi-a dat de inteles ca nu trebuie de platit. Si atunci triumfatoare am luat 2 pahare cu cafea si 2 biscuiti!
Intimplarea a facut ca batrinul functionar, care ne-a primit sa fie si el din Lugoj unde
m-am nascut si imi cunostea bunica si familia. Asa mi-am facut falsa impresie ca o sa intilnesc la tot pasul cunostinte de-ale parintilor mei. Dar asta a fost singura intilnire....apropos ca tu spui ca Tel Aviv-ul este plin de timisoreni!
Ne-a intrebat unde dorim sa ne repartizeze. I-am explicat ca nu vrem sa avem datorii la terminarea celor 6 luni de Ulpan unde vom invata ivrit si vom primi o bursa pe care trebuia insa sa o rambursam dupa 3 ani. Si ca vrem sa locuim intre Ierusalim si Tel-Aviv ca sa ne putem cauta serviciu.
Mai aveam o problema, eu eram insarcinata si nu puteam duce sarcina. In Romania ne-au spus insa medicii, ca in Israel exista tratament pentru problema mea.
Asa am ajuns vineri, la 20 decembrie la kibut intre Ierusalim si Tel-Aviv, unde jumatate de zi lucrezi si jumatate de zi inveti. Asa nu faci datorii! Si mai primeam 90 de lire bani de buzunar (tigarile mele costau 40!) + locuinta si mincare!
CONTINUARE: Astazi iti voi povesti cum am intilnit o doamna care o cunostea pe bunica TA si pe socrul meu....
Era dupa ora prinzului cind am ajuns si sala de mese era deja pregatita pentru cina de vineri seara.
Ne-au asteptat trei doamne de felul pe care noi nu-l cunosteam, erau imbracate in Jeans si bluze de flanela cu carouri si erau incaltate cu cizme de guma.
Toate trei erau responsabile cu CENTRUL DE PRIMIRE AL OLIMILOR.
Toata viata am ramas in legatura cu ele.
Dupa o masa frugala, pe care am luat-o pe o margine de masa, formata din papara de oua facuta din 3 oua pentru fiecare dintre noi si rosii, ardei, ridichi (in decembrie!), una dintre doamne ne-a invitat, obligat mai bine zis, sa mergem la ea acasa sa bem cafea. In tot acest timp am comunicat intre noi in putina germana pe care mi-o aminteam de acasa, de pe vremea cind eram inca o fetita mica.
Sotul doamnei s-a instalat comod intr-un fotoliu si asculta ce vorbeam. Eram frinta de oboseala si de abea gaseam citeva cuvinte in germana. Si atunci A INCEPUT SA VORBEASCA UNGURESTE! Si ne-a spus ca mama lui era din Timisoara, dar ca din pacate a murit de curind. Dar saptamina urmatoare o va aduce in vizita pe batrina lui matusa care, dupa obisnuita INTREBARE: Care G.? De unde au venit la Timisoara? (din Sannicolaul Mare/Nagy Szent Miklos) a descoperit ca era cea mai buna prietena a lui Carola nčni, bunica ta, si a povestit ca a fost la nunta ei, unde Bela, socrul meu, se juca sub masa avind pe vremea aceea numai 6 ani. Carola avea 16 ani.
Acest domn din Kibut este nasul fiului meu, A.
Dimineata la 6 eram inca la Bucuresti, la 9 eram deja in Israel la orele 14 la prinz mincam papara din trei oua, la orele 15 ne-am baut deja cafeaua si eram pe drum spre locuinta noastra. Bine-nteles eram insotiti de cele trei gratii care ciripeau intre ele si noi nu intelegeam nici un singur cuvint. Si nici curaj nu aveam sa scoatem un sunet. Mai poti sa stii? Pe drum le-a trecut prin cap sa trecem pe la Ulpan, asa se cheama scoala unde inveti limba. In clasa ne-au prezentat si pe loc am primit prima lectie de ivrit. Metoda este ca sa inveti prin intrebari si raspunsuri.
Prima intrebare a fost: Cum te cheama? Pe mine ma cheama Ofra! Si fara sa te gindesti prea mult stii sa raspunzi: Pe mine ma cheama Alice.
Si de unde vii ? Cind am raspuns, Timisoara, imediat a sarit cineva si a spus: Sa nu care cumva sa accepti sa lucrezi la vaci! Pe ungureste! Era din Arad. Si mai era o tinara din Chile, a carui sot, fiind comunist, era inchis in Chile la inchisoare. Si un barbat subtirel de vreo 45 de ani, a carui sotie murise in acel an, era acolo cu baiatul sau de 4 ani. Si o pereche din Peru si una din Republica Moldoveneasca aterizasera in acel Kibut.
Cele trei gratii vorbeau inflacarat si au anuntat ca putem sa ne plimbam trei zile prin Israel si apoi vom incepe sa invatam-lucram. Am spus ca nu avem pe nimeni (nu stiam adresa lui Kalman, verisorul nostru) si duminica vom incepe noua viata. Atunci profesoara ne-a dat ABC-ul sa invatam singuri, pentru ca Ulpanul incepuse deja de doua saptamini.
Si am plecat spre locuinta noastra. Cararile urcau spre deal. Era multa verdeata in jur, soare puternic si aer tare si limpede de munte.
