Adio Romanie, Pamint Parintesc!
Scrisa de: Gyuri Kun, Martie 2009
Mai Gheorghe, daca toti jidanii ar fi ca tine, Israelul n-ar fi castigat niciodata Razboiul de 6 Zile. Furia stimuleaza curajul, asa ca raspunsul mea a venit promt: ” Iar daca toti ofiterii arabi ar fi ca d-voastra, Razboiul de 6 Zile ar fi durat doar o zi!“ Acest dialog istoric a avut loc in toamna lui ’67, in timpul serviciul meu militar la Bacau. Capitanul Hirtzan, care avea aspiratii de a deveni intr-o buna zi maior, era de fapt un om simplu, cumsecade, si aceasta provocare a fost doar rezultatul frustrarii sale cu lipsa mea de talent de a marshalui in cadentza. Cred ca dupa definitia umoristului maghiar Karintyi Frigyes, el de fapt nici nu era antisemit (“antisemit este acela care uraste pe evrei mai mult decit e necesar”). Un coleg de armata, local, cu numele de Arnautu, din Bacau, fiu de “shtab” , primea tot timpul permisii de plecare si venea inapoi cu bunatati ca salamuri, ceapa, cirnati si tzuica pe care le impartea cu generozitate cu toti colegii, inclusiv cu “jidanul” Kun, care era bun sportiv si spunea bancuri grozave. “Nu te sfii mai jidane, bea si tu mai mult, ca ce dracu, doar sintem ca fratii”. Si fratzi am ramas…
Gindurile imi zburau inapoi la Praga, in Cehia, unde mi-am petrecut copilaria pina la 10 ani. Cu parintzi diplomati de tzara comunista, am facut scoala ruseasca. Asa scoala n-am vazut nici in timpurile moderne: vestiare de sticla, unde te descaltzai, puneai papuci moi de piele, uniforma tip militar cu centura de piele neagra, catarama nichelata si cu stema URSS, coridoare de marmura, sala de cor, sala de gimnastica extraordinara cu toate aparatele, sala de tras cu arcul, atelier de pictura si sculptura, cantina de lux…Scoala “ocupantilor”… ce te miri? Cind se terminau orele, apareau in fatza scolii limuzine “ZIL”, “ZIS”, “VOLGA” si mai rar “Pobeda” din care ieseau tovarashe grase cu funduri enorme plasate pe picioare groase de maxima stabilitate, parul in “coc” si miros penetrant de parfum “pachuli”, ca sa-si ridice odraslele. Am facut multi prieteni si am invatzat limba rusa ca lumea. Mi se parea ciudat si hazliu cum atit acesti copii “bine crescutzi” si sirguinciosi la invatzatura cit si parintii lor nu erau destul de rafinatzi si culti ca sa gaseasca numele de “Kun” cel putin suspect, asa ca am ramas pe terenul solid de roman, fiu de diplomat roman, om de gashca. In schimb doi colegi de clasa, un tip palid, cu parul rosu ca focul si o gagica cam smeada la fatza si cu ochi mari, negrii, frumosi si inteligentzi erau batjocoriti cu apelative de “jid” adica jidan , doar pentru ca se potriveau cu un stereotip. La virsta frageda de 7-8 anisori, nu faci confesii voluntare de genul “va rog sa ma scuzati, stiti ca si eu sint “jid?” asa ca am ramas doar ca observator al faptului cit de neplacut e sa fii “jid”.
Starea de “observator” s-a tranformat destul de brusc in cea de victima, cind antisemitismul Stalinist si post Stalinist spre sfirsitul anilor 50’ a inceput sa mature evreimea majoritara din diplomatia romana direct in procese inscenate, inchisori, mizerie si anonimitate. Intelectualli evrei poligloti, bine educatzi si talentati dar cu nume de familii rusinoase si caraghioase de animal sau pietre pretioase, profund iritante si ne-rominesti, si mai tirziu si cei care umblau naiv cu cioara vopsita, adaugind sufixe ca “escu” sau “eanu” la te miri ce, au fost inlocuitzi cu muncitori si tarani de origine sanatoasa, care au absolvit cu brio scolile de educatie de partid si ideologie comunista, si au devenit noii diplomati romani. “Sic transit gloria mundi” si pentru viatza noastra diplomatica, si ne-am intors si noi in tzara. Integrarea mea rapida in sistemul scolar romanesc a fost ajutata mult si de disparitia rapida a penarului meu de piele, al gumei de sters Koh-I-Noor cu elefant, al compasului fara creion de lemn si al stiloului cu pipeta. N-am aflat niciodata cine mi-a pus un biletzel in buzunar cu niste versete de mare prietenie si gingasie, pe care nu le-am uitat nici azi: “De mai aduci la scoala shmecherii jidovesti, poti si tu sula sa mi-o beleshti”. Si cu acest mesaj, profunzimea intelegerii naturii umane in general si al invidiei in special, mi s-a imbunatatzit substantial. M-am gindidt de multe ori, daca si cum s-ar fi modificat poezioara pentru… sa zicem un finlandez?.
Spre sfirsitul liceului, eram deja bine pregatit pentru cea mai interesanta munca pe care am avut-o vre-odata: Ghid Turistic O.N.T la Marea Neagra. Toate verile mele din ultimii ani de liceu precum si cele de la facultate au fost petrecute la Marea Neagra ca si ghid turistic, lucrind cu o diversitate mare de straini. Ceea ce este relevant pentru acest “set” de amintiri, nu sint aventurile romantice in care oferta intotdeauna depasea cererea, ci expunerea mea la ideile si realitaile din lumea libera, simplu prin contactul limitat dar legal cu strainii. E foarte usor sa-ti creezi iluzia ca si tu faci parte din aceasta lume, pina cind vine trzirea brutala ...
O intrebare simpla si aparent nevinovata ca “ Hei, esti roman?” mi-a creat un reflex conditionat de suspiciune, teama si rusine, care nu a disparut complet nici pina azi. Asta de obicei se asocia cu refuzul de a fi lasat intr-o discoteca sa magazin pentru “straini”, sau ocolitul de la 100 de metrii a zonei “Club Mediteranee” in Mamaia, in propria ta tzara, unde securistii te miroseau de roman, si iti aratau cu degetul care e directia de mers corecta pentru un roman. Lumea era si mai este plina de tari si regimuri opressive, dar in retrospect, cred ca Romaia a avut un loc de frunte in maltratarea cu dispretz si umilire a propriilor ei cetateni, in raport cu orice terchea-berchea strain.
Turistii cehi si maghiari care veneau la marea Neagra spuneau cit de frumoasa era coasta adriatica Yugoslava, pe care eu am vazut-o prima data vizitind-o din Canada. La fel si Grecia si Turcia. Si astazi, dupa 29 de ani in lumea libera, mai mentin in suflet o senzatie, ceva intre regret si ura impotriva regimului comunist care m-a jefuit de posibilitatea de a calatori simplu, cu mintea, ochii, picioarele si energia de “teenager” in acele trei tari atit de frumoase si apropiate de Romania… Am incercat odata sa merg legal in Yugoslavia, si un securist mi-a spus rizind deja in faza de cerere, ca dece imi pierd timpul cu prostii, cind ca evreu pot calatori in aceste tari plecind din Israel…si de fapt avea dreptate, dar nu cred ca a realizat din plin enormitatea si absurditatea acestei idei…
Dupa armata, a urmat faculatea, si inginer ma facui…iar apoi, dorintza mea de a calatori pentru citeva luni in “neagra strainatate” a fost inlocuita cu ceva mult mai simplu: “Kun, marsh la munca!” Si la munca m-am dus. Am inceput la Pitesti. In prima saptamina m-am dus la teatru unde se juca ceva piesa folclorica pe tema de Fat Frumos si Ileana Cosinzeana. Dupa sfirsitul spectacolului, m-am dus in culise, sa vad daca Ileana Cosinzeana era la fel de frumoasa de aproape ca si privita din sala. Inima mi s-a oprit in loc pentru ca de fapt de aproape, era si mai frumoasa. Dupa ceva bilbiiala, complimente si umor fortzat Ileana a acceptat oferta mea de a avea o inghetzata la cofetaria din coltz. In urmatoarele saptamini, temperatura inghetzatei a devenit foarte fierbinte…pina cind intr-o zi doamna matroana Ileana senior m-a asteptat la iesirea de la serviciu si mi-a spus pe un ton raspicat ca familia ei nu doreste ca fiica sa aibe relatii personale cu personae “ de alte natzionalitati” (ne-negociabil). Cu asta s-a terminat atit pericolul de semitizare al “Fecioarei RomAriene de Pitesti” precum si lectia primita , care era ca un tip ca mine nici n-ar fi trebuit sa inceapa ceva cu “o tzaranca din Pitesti”, o optica influentzata in mod clar de “gustul acru al strugurilor”
Curind dupa acea, soarta m-a scos rapid din Pitesti si am ajuns inapoi la Timisoara, unde am fost angajat ( surprinzator prin interviu, nu repartizare) la prestigiousul ISIM (Institutul de Sudura si Incercari de Materiale). Dupa ce am primit si acceptat oferta de servici ca Inginer Cercetator (sau cershetor, cu ochii de azi si salariul de atunci), sefa mea de laborator Prof. Dr. Ing. Cecilia Borza ( nu pe numele ei adevarat) m-a invitat la un al doilea interviu, de post-angajare, in biroul ei. Discutia a decurs cam asa: Domnule Kun, (ea ni se adresa cu “domnule”, pe vremea cind nu prea erau variatiuni de la “tovarase” ) conversatia asta e foarte confidentiala, personala dar si voluntara. Daca doriti s-o avem , va rog foarte mult sa fiti onest si deschis cu mine ca sa putem beneficia din asta amindoi. Am acceptat imediat si am aflat ca inainte, pozitia mea era ocupata D-l Petru Goldberg, un inginer foart talentat si capabil, care dupa citiva ani de success profesional la ISIM, s-a hotarit sa-si continue cariera in Israel. Doamna Borza voia doar sa stie mai exact planurile mele pentru ca sa-si calibreze in mod corect durata, calitatea, cantitatea si natura confidentiala a proiectelor alocate mie, ca sa nu ne incurcam viitorul reciproc. Pe scurt, premiza era ca daca esti destept, capabil si evreu, nu era o chestie de “daca” ci doar de “cind” vei pleca in Israel.
Astfel, simburele de jena si rusine de a nu actiona spre plecarea din tzara, daca e ceva de capul tau si ai posibilitatea, a fost plantat. Am fost enorm de recunoscator D-nei Borza ca m-a ajutat sa gasesc echilibrul fragil dintre efortul de a continua dezvoltarea profesionala pentru un viitor mai bun in strainatate si evitarea de la distantza a tot ce ar pute mirosi a secret de stat sau alte chestii punatoare de betze in roate. Nici pina astazi nu intzeleg in totalitate cum o persoana in pozitia profesionala si sociala a sefei mele a avut curajul si inspiratzia sa fie un complice favorabil expatrierii mele, dar vorba Cezarului, “Alea jacta est”.
Citeva luni, dupa discutzia asta, lucrurile au inceput sa se precipite emotional si spiritual. Sora mea avea deja pasaportul de Israel in mina cind i-a venit al 3- lea refuz. (Nu neaparat o surprza in haosul kafkian birocratic communist) si dusa a fost. Atractia culturala, profesionala si materiala a vestului, combinata cu mizeria morala, politica, sociala si materiala a Romaniei, in anii de inflorire a Ceausimului, a creat o viziune unidirectionala a majoritatii tineretului (“scapa cine poate”) de emigrare legala sau fuga de pe mosie, fiecare cum putea. Deci deteriorarea olfactiva a situatiei era galopanta, si precedentele de familie si unii prieteni deja plecatzi, m-au pus si pe mine la coada pentru duca.
Au mai trect doi ani pina de fapt am depus si eu cererea de plecare definitive din tzara. Vestile din Israel cu serviciul militar, clima, si economia nu erau extraordinar de atractive. Plecatul meu din tzara s-a cristalizat in timp ca un concept de a scapa de la ceva care in mod absolut nu mai vreau, si a-l inlocui cu altceva care nu poate fi mai rau. Acest punct de vedere m-a ajutat foarte mult in a nu cadea in capcana in care multi altii au cazut si anume ca “dincolo”, totul va neconditzionat si pentru totzi. mai bine, si mai usor.
Eu mai aveam si alte obstacole emotionale si psihologice de trecut, pentru a face acest pas in deplina impacare cu mine insumi . Trebuia sa-l conving pe tatal meu ca eram total pregatit sa renuntz la suma sumarum a tot ce parea stabil si pozitiv in viatza mea de atunci in Romania: servici garantat, prieteni foarte buni, legaturi romantice de calitate, sporturi, vacantze la munte si la mare, apropiere de familie, ingrijire medicala acceptabila, chiar si micile placeri de a avea acces la carti si reviste din vest, de circulatie semi-secreta in Romania…
Nu stiu cit din asta era 100% serios, si cit era doar o provocare paternala la gindire comparativa si anticipativa, pe linga o demonstrare a gradului meu de informare despre situatia politica, economica si sociala a tarii unde vreau sa plec, dar oricum am avut partea mea de ezitari si dureri de cap. A fost o lectie buna de maturizare.
Cu mama mea era mai simplu. Desi ea ar fi suferit enorm de absentza copiilor, altruismul ei era mai puternic decit “egoismul” natural si protective de mama. Ea trebuia doar sa se uite in ochii mei, si daca simtea ca eu intr-adevar sint determinat si hotarit sa plec, era gata sa ma sprijine total si a-mi usureze orice reprosuri pe care mi le-asi fi facut.
Spre norocul meu, desi Israelul era unica mea cale legala de a pleca, pentru destinatzia finala aveam si o alta optiune. Asta a schimbat toata dinamica si strategia plecarii. Cind am lucrat ca ghid turistic la Marea Neagra, m-am imprietenit cu un olandez, cu care n-am avut relatii tipice de comandat camasi, blugi, ochelari de soare si cosmetice din vest ci noi vorbeam politica si cultura. Omul era foarte interesant si informat si mi-a promis ca daca vre-o data scap cumva din Romania, voi putea sa stau la el si ma va ajuta cu primii pasi. Obtinind viza pentru Israel, eu nu mai aveam nevoie sa “scap” din Romania, ci doar sa primesc o invitatie oficiala de vizita turistica din Olanda.
Restul s-a derulat ca o combinatie de film de aventura si groaza. Invitatia a fost trimisa la consulatul Olandez din Bucuresti care m-a instiintzat in scris. Pentru obtinerea vizei turistice in Olanda, trebuia sa ma prezint in persoana la Consulatul Olandez cu un pasaport valabil. Pasaportul roman albastru de cetatean roman domiciliat in strainatate, mi s-a eliberat cu 2 saptamini inainte de data fixa de plecare in Israel. Viza Israeliana trebuia pusa si ea in pasaport, la Consulatul Israelian din Bucurtesti. Contractul ceausist de “vinzare” al evreilor din Romania stipula ca “jidanii” trebuie sa plece din Romania direct in Israel, nu pe cai ocolite. O viza olandeza in pasaportul meu ar fi periclitat plecarea din tara. Olandezii ( si multe alte consulate vestice) aveau o intelegere cu romanii ca daca pasaportul roman prezentat are o viza Israeliana de emigrare cu zbor direct, ei sa nu elibereze nici o viza turistica cu data de valabilitate inainte de data plecarii din Romania in Israel. Deci in mod clar, trebuia sa obtin viza olandeza inainte de o avea pe cea Israeliana si sa tin pumnii ca Israelienii nu-mi vor face probleme. Accesul la Consulatul Olandez nu era simplu, pentru ca securistii patrolau strazile si intrarile la consulate, si de obicei nu-i lasau pe romani sa intre, indiferent de motiv. Aceasta problema s-a rezolvat prin “Kent-uirea” unui securist natural ostil, caruia i-am prezentat scrisoarea de invitatie pentru ridicarea vizei, si am riscat o gluma zicind ca nu stau mult si poate ca vrea sa fumeze niste Kenturi intre timp. Mi-a spus ca asta trebuie rezolvata prin corespondentza de la Timisoara si nu venind personal la Consulat, unde “n-am nici o treaba ca cetatean roman”. Inte timp a deschis pachetul de tigari si se pare ca i-a priit primul fum, asa ca mi-a facut cu ochii s-o intind si m-a lasat sa intru la consulat. Inauntru, urmatorul shoc: receptionista era romanca si securista… S-a uitat la scrisoarea de invitatie si mi-a spus ca nu se poate elibera viza inainte de a-i prezenta biletul de avion. Eu aveam biletul Bucuresti -Tel Aviv eliberat de consulatul Israelian si ea m-a spus ca trebuie sa prezint un bilet cu destinatia spre Olanda aprobat de Consulatul Israelian. In clipa ceea, Consulul olandez era in trecere in spatele receptiei spre biroul sau si m-am adresat lui in Engleza solicitind ajutor. Cucoana securista era foarte miniata dar consulul m-a intrebat care-i treaba. I-am spus ca am venit dupa viza. El s-a uitat la scrisoare. A disparut citeva minute, si cind s-a intors , i-a spus cucoanei ca totul e in regula si eu am dreptul la o viza de 3 luni si s-o elibereze imediat si sa vina pentru stampila si semnatura domniei sale. Mi-a ramas in minte si pina astazi privirea de invidie si ura a securistei..dar am plecat de acolo cu viza in pasaport.
Obtinerea vizei Israeliene a fost relativ standard, dar functionarul de la consulat m-a intrebat “ce-i cu viza aia olandeza?” Si i-am spus ca intentionez sa vizitez niste prieteni in Olanda si sa am o vacantza inainte de a veni in Israel. El m-a atentionat ca vacantza in Olanda trebuie s-o fac dupa ce ajung in Israel, conform intelegerii cu romanii, dar ca asta e o chestie romaneasca nu israeliana si nu conditioneaza emiterea vizei Isreliene si ca foarte probabil romanii imi vor face probleme. Deci viza dulce, gust amar… cum va fi, ce va fi?
Urmatoare etapa a fost obtinerea biletelui Bucuresti-Amsterdam-Tel-Aviv, de care s-a ocupat sora-mea din Israel si biletul, pe numele meu trebuia ridicat la agentia Swissair din Bucuresti . Cind am ajuns acolo, agenta de voiaj era din nou, ghici? o romanca si securista si mi-a cerut pasaportul pentru identificare. I-am dat actele si 4 pachete de Kent, incercind sa si zimbesc…S-a uitat cit s-a uitat si apoi a spus ca biletul nu poate fi eliberat acolo la Swissair ci trebuie transferat la agentia Tarom ca ei sa resolve dilema cu existentza celui de al doilea bilet Tarom, Bucuresti-Tel-Aviv.
Am incercat sa-i explic ca biletul Swissair este acolo, e platit, e proprietatea mea si ca eu eram identificat ca pasager cu acte si vize in regula, care era problema? In viatza mea nimeni nu m-a tratat sau privit ca un total idiot, cum ma privea acea cucoana. Poate n-am inteles importantza momentului? Brusc mi-a cazut fisa si spre marele meu noroc mai aveam in geanta o oja si lac de unghii din Polonia , roshu ca focul, intr-o pungulitza de plastic. I le-am intins discret, ea le-a incercat imediat sub masa, si mi-a rinjit cu acea grimasa tipica de “Obrazul subtzire cu Kentuiala se tzine” iar un mic surplus de lac de unghii poate duce la eliberarea biletelor. Si uite asa, inveti la fiecare pas ca procesul de emigrare include faze ca “afumare”, “lacuire” etc..la locul si timpul potrivit.
Un alt miracol de rezolvat a fost ca data de zbor in Olanda sa fie inainte de zborul in Israel, si ca impachetarea si vamuire efectelor personale cu destinatia Israel sa fie in regula si sincronizata. Aceste bunuri s-au pierdut pe vecie, si n-am aflat niciodata daca ciupercile care au suferit paguba erau din Romania sau Israel.
Evident niciun prieten sau ruda nu stiau de intentiile si aranjamentele mele, si pentru toti, in afara de parinti, sora si frate eu urma sa plec direct in Israel. Unchiul meu care era destul de bolnav a venit la Gara din Timisoara sa-si ia ramas bun, iar verisoara mea mi-a inminat o scrisoare pentru fratele ei din Israel. Shimbarea destinatiei mele fara sa o trimbitzez la ei, a cauzat multa dezamagire … dar peste citiva ani au inteles.
Parintii m-au acompaniat la Bucuresti si la Otopeni si i-am putut vedea pina la ultima clipa cind ma duceam déjà spre avion. Apogeul emotiei administrative a fost la primul ghiseu securist, cind am prezenat pasaportul romanesc cu viza Israeliana, Olandeza si Biletul Bucuresti-Amsterdam-Tel-Aviv. Plus inca ceva important: 5 cartushe de Kent lung, intr-o punga de plastic deschisa. Tehnic totul era in regula dar politic nu. Se pare ca 5 cartushe de Kent produc suficient fum ca sa compenseze o intelegere absurda si controversata cu Israelul: zborul direct.
Stampila de “iesire” din Romania a coborit pe pasaportul meu cu aceeasi viteza cu care cele 5 cartushe au fost ridicate de “baietzi”…. si iesit am fost.
Avionul meu Bucuresti-Amsterdam facea escala la Zurich, in Elvetia. Nu pot descrie emotia si bucuria decolarii spre un cer liber, si am fost total coplesit, cu lacrimi in ochi gindindu-ma la parinti si prieteni dragi lasati in urma si nebulosul viitor. Ma uitam cu curiozitae la pasageri, incercind sa ghicesc cine e elvetian, olandez, roman securist, sau evreu norocos.
Si acum apogeul dramatic cu cea mai mare groaza si panica pe care am trait-o vre-o data.
La 5 minute dupa decolare , avionul a fost rechemat la sol fara nici o explicatie data pasagerilor. Cea mai clara si probabila varianta pentru mine a fost: “Kun, fenta n-a reusit, ai incercat cu nerushinare sa tragi o cacialma, ai umblat cu fofirlica, acum te-am prins si nu numai ca nu mai pleci nici in Israel, te bagam noi la pushcarie, pe 10 ani sa te invetzi minte jidane ca daca esti marfa vinduta nu sari de pe cintar cind si cum vrei tu!
Dupa doua ore la sol, tot n-am simtit nici o mina puternica tragindu-ma de gulerul complet umed al camasii si nici n-a auzit numele meu anuntat la difuzor sau pomenit in vre-un fel.
De abia dupa ce am decolat din nou si am aterizat in final la Zurich, am accepta versiunea ca a fost un caz de defectiune mecanica si ca de fapt sint in lumea libera!!!!!!!!!!!!!
Fireste ca am pierdut conectia pentru Amsterdam si pentru avionul urmator aveam alte doua ore de asteptat.
Am fost coplesit imediat de frumusetea, curatenia si reclamele colorate din aeroport, in limbi international respectate. Apoi magazine cu reviste si ziare rar de gasit in Romania, inclusiv reviste pornografice, total la indemina, pe care citiva pasageri in transit le priveau cu nerushinare si totala relaxare. Bineinteles m-am inspirat si eu de la ceasta activitate si am savurat libertatea si accesul la aceste pulicatii interzise in Romania, in aceeasi masura ca si calitatea grafica a continutului.
Deodata am vazut la un kiosk batoane de ciocolata Mars, care m-au fascinate inca din Romania unde am gustat poate una sau doua, cadou de la niste turist englezi pe Litoralul Romanesc. N-aveam cum sa stiu ca 6 ani mai tirziu voi lucra pentru firma Mars timp de 14 ani, ca sef de proiect in automatizari de proces si ambalaj si ca voi reveni curind triumfant in Olanda, cu demnitate si respectul dat omului liber. Am inceput sa salivez, imi era si foame si mi-am adus aminte ca ciocolata Mars nu se dadea gratuit nici in Elvetia. A trebuit sa ma duc la toaleta si am reusit cu putin efort si gratzie sa recuperez dintr-o zona personala foarte intima o bancnota de $US 100 bine protejata in latex. Zicala “banii n-au miros” s-a confirmat a fi adevarata si am schimbat dolarii in franci elvetieni. Am prinzit bine si am cumparat si ciocolata Mars. Ma amuzam gindindu-ma ca guvernul roman era asa de strict cu “exportul de valuta ca m-a fortat sa transfer valuta (banii mei!) ca un traficant de droguri.
Providentza si-a aratat generozitatea inca in Romania unde am castigat o “Dacie” cu un libret CEC de Lei 5000. Dacia am vindut-o la un tzigan, iar lei romanesti i-am transformat incetisor in bani adevarati, care mi-au ajutat un pic inceputurile mele in lumea libera. Deci suta aia de dolari, era de acolo….
A doua etapa a zborului era spre Amsterdam unde prietenul meu ma astepta déjà ingrijorat la aeroport. Re-intilnirea a fost simpla, cordiala. Prietenul meu stia foarte bine prin ce am trecut si intelegea total conditiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, si mi-a venit imediat in minte expresia “mindrul tricolor”. Am repetat mintal aceasta expresie de citeva ori, si am constatat ca nu mi se mai asocia cu nici un sarcasm sau cinicism. Pentru mine, era un nou tricolor care parea ca nu i se “filfia” de mine…
Dupa o luna de stat in locuintza benefactorului meu intr-o suburbie, din motive de bun simtz si spirit de libertate, am hotarit sa ma mut pe contul meu si sa stau singur. Am gasit o garsoniera la parter, pe o strada linistita in cartierul Jordaan, foarte central si pictoresc, cu multe biserici vechi reformate, boutique-uri, magazine de curiozitati, librarii, berarii vechi de secole, fete frumoase si sanatoase cu ciorapi grosi de lina si sabotzi stilizatzi care le facea mersul mai putin gratios. Olandezii insa petrec cel putin atita timp pe bicicleta cat si pe jos si erau in general extrem de nonsalantzi si relaxatzi. Asta includea si pe barbatii indragostiti care se sarutau pe bancile din Vondel Park, grupuri de hippisti, transvestiti si o varietate de extreme dintr-o fauna umana colorata cu care a trebuit sa ma obisnuiesc in timp si sa-mi revizuiesc prejudecatile enorme cu care am venit din tzara tuturor posibilitatilor si a nici uneia.. Garsoniera am inchiriat-o de la un student Etiopian care m-a lasat sa-i folosesc si bicileta. Am luat ceva lectii de olandeza, m-am inscris la un Masterat la Universitatea din Delft, dar am inteles repede ca nu voi putea ramine acolo permanent, ci doar temporar, cu extensii limitate pe baza de studii, dar fara permis de lucru. Am stat in Olanda 9 luni si am beneficiat de o experienta culturala intensa, vizitind zeci de musee si institutii de arta, vazind mai toata esentza turistica a tarii. Dupa doua luni de cursuri universitare, banutii erau usor pe duca, asa ca am avut nevoie de un venit (mult mai mult decit de un “plecat”, e un calambur). M-am imprietenit cu comunitatea intelectuala ceha care venit in Olanda in 1968, dupa invazia sovietica. O artista din grup, pictoritza si restauratore de icoane bizantine (aduse de art dealers clandestin, probabil furate din Rusia, Bulgaria, Romania, Grecia si Serbia pentru clientela bogata din Olanda) m-a invatzat cum sa restaurez aceste lucrari de arta, dar compania ei era mult mai placuta si interesanta in sesiunile dintre restaurari…Cind am facut progrese in calitatea prepararii tablourilor, ma platea cu ora, si asta a fost primul meu venit oficial. Apoi am gasit un cuplu de universitari , ea asistenta, el conferentiar, care mi-au incredintzat casa lor frumoasa din Haarlem, ca sa fac curatenie. La prinz veneau acasa si ma invitau sa prinzesc cu ei si sa ascultam muzica clasica. M-au platit destul de generous. Apoi am lucrat o luna la un birou de traduceri, dar cum n-aveam permis de lucru, a trebuit sa abandonez si aia. Dupa aia m-am dus la Eindhoven si am contactat un Sales Manager de la “ Phillips”, pe care l-am cunoscut in avionul de la Zurich la Amsterdam. El poate ar fi putut sa ma ajute, dar fara permis de lucru… entuziasmul sau a cazut la nivelul tipic al Olandei, care e sub nivelul marii.
Intr-o buna zi, am primit o scrisoare din Timisoara, as zice foarte deosebita. Era de la o prietena de familie, V.W., fosta prim-violonista la Filarmonica din Timisoara, care pe vremea cind traia la Budapesta, a fost amanta unui tip celebru, d-l Erik K. de Vries (fie-i tarina usoara) care era un regizor si director al Televiziunii Nationale Olandeze. El a fost un om cheie, consultant pentru intemeierea Televiziune Nationale Ungare, iar in viata personala a detinut cheia (sau poate doar una din cheile la inima doamnei V.W.) . Doamna V.W. mi-a scris adresa si telefonul domnului de Vries si m-a incurajat sa-l contactez. Intilnirea mea cu acest domn de 75 de ani, foarte atragator, barbos, inalt de 2.10 m a fost fascinanta. Am fost invitat la el acasa, la cina, si pentru cine cunoaste Amsterdamul, adresa lui pe P.C. Hoofstraat e foarte prestigioasa. Sotia lui era o fosta ballerina, si ea cam de “prospetzime gradul 2” la cei 70 de anisori ai ei, era tipica “din spate liceu, din fatza muzeu”. Acest amanunt ar fi putut sa nu conteze la un cuplu care imabtraneste gratios impreuna, dar Eric avea in mod vadit un apetit continuu pentru “din spate liceu dar si din fatza, liceu”. Cina a fost placuta, mai ales la inceput, dar mai tirziu, dupa citeva pahare de vin, Eric si-a depanat atit public cit si pubic amintirile sale erotice cu V.W. in detalii atit de penibile, incit din bun simtz si respect pentru doamna de Vries, m-am scuzat si am plecat. In mod ciudat, peste citeva zile Eric m-a mai contactat, partial pentru a continua subiectul dar si sa ma ajute fie pentru a ramine in Olanda sau a gasi de lucru. Contactele lui erau reale dar credibilitatea si motivele lui de a ma ajuta, in ochii “pilelor” erau slabutze si ridicole.. Deci nici din asta n-a iesit nimic… doar un cheque de vre-o $200 pe care mi l-a trimis prin posta…probabil bacsisul dat mesagerului de amintiri sentimentale..
Am mai fost sfatuit sa apelez la ajutorul comunitatii evreiesti sefardice portugheze, un grup bine organizat si cu influentza in viatza sociala si politica a anilor 80’. Intilnirea mea cu ei a avut toate simptomele the intelepciune evreiasca, dar eficientza mai degraba portugheza…
Apoi a mai urmat “Amnesty International” si drepturile omului, dar cineva din Romania nu prea era privit ca “om”, iar “drepturile” au cam fost impinse “la stinga”. Amnestia s-a aplicat in cazul meu ca fiind amnestiat de vina de ai face pe ei sa-si piarda timpul cu mine..
Era evident ca Olanda nu va fi destinatzia mea finala de emigrant si de evreu ratacitor. As ca dupa vre-o 2000 km de mers cu bicicleta si vazut lucruri si locuri fascinante pentru mine, am facut o ultima incercare si am fost trimis la un avocat gratuit care mi-a aranjat un interviu la politzie. Stampila de acolo pusa in pasaportul meu spunea clar ca mi s-au dat 10 zile sa mentin un spatiu onorabil dintre cizma politiei si fundul meu…
In ultimul moment am luat un autobus de noapte la Paris, si am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la cumunitatea evreiasca si pe baza faptului ca vorbeam franceza binisor,ca aveam o barba stufoasa si ca inca eram sub un an de la plecarea din Romania, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reinoire si cu support complet de casa, transport si masa (modest). In scurt timp am fost trimis in Bretagne, intro tabara hasidica Lubavitch, ca instructor de inot, arte martiale si ajutor la bucatarie. Ambitia lor, mai tirziu si marturisita era ca sa ma “salveze”, re-educe si transforme dint-un evreu pierdut, de tip communist, calitatea III-a, in evreu “Cal. I confort sporit”, prin reimprospatarea credintzei mozaice, a educatiei si practicii religioase, a cresterii cunostiintelor si respectului pentru istoria si cultura iudaica si indoctrinarea cu dispretul si ignorarea culturii, istoriei si valorilor morale si stilului de viatza a tuturor celor care nu erau ca ei. Rolul meu principal ca instructor sportiv, trebuia sa fie o compensatie pentru activitatile religioase intensive la care erau supusi copii din tabara. In scurt timp, popularitatea lectiilor de inot si karate in rindul copiilor a devenit foarte vizibila si a creat un pericol “ideologic” de distractie de la invatatura si concentrarea necesara invataturii teologice. Ca urmare, rolul meu a fost complet desfintzat. In schimb, am fost inclus in sesiunile zilnice de dezbateri filozofice si religioase tinute de rabini, in cercuri de copii de virsta de pubertate. In esentza, citiva rabini charmantzi si extrem de carismatici povesteau istorioare sfruntate cu intriga trasa de par si coruptie logica si educationala atit de extrema, ca roseam de jena doar ascultindu-le. Idea era de ce lucruri ingrozotoare se pot intimpla celor care nu respecta traditii iudaice, ce recompense, noroc, si prosperitate vor cunoaste cei care le respecta, si cit e de riscant si periculos sa imiti elemente din stilul de viatza modern, urban si crestin.
Pentru mine, beneficiul major a ramas imbunatatzirea cunostiintelor de limba franceza, prin participare. Popularitatea mea printre copii a ramas inalta, si la serbarea de inchidere a taberei cind toti cintau si recitau poezii, am fost rugat de copii sa cint si eu ceva. Toti scandau: “Georges, Georges, une chanson!” , “Georges, Georges, une chanson!”. Scuza ca eu nu stiam cintece franceze n-a fost acceptata si am fost solicitat sa cint ceva in orice alta limba. Rabinii s-au si oferit sa cinte si ei cu mine, ca sa invetze si ei, cu conditzia sa cint/vorbesc incet.
In acel moment, mi-a venit in minte ca “porcul nu se ingrasha in ajun” si m-am gindit ca de fapt ei m-au tradat si trishat eliminind orele de sport pentru care am fost angajat. In plus bunul meu simtz a primit un affront prin ascultarea acelor istorioare de timpire a mintii si otravire a sufletului la care acesti copii au soft supusi. Deci am profitat de ocazie, sa exersez o “razbunare” originala. M-am dus pe scena si am cintat cu suflet si entuziasm in romaneste “Imnul Cacanarilor” si in ungureste “Hoszu nyaku rovid labu Kelemen”, ambele poezioare cintate fiind puerile, obscene, grotesti si scatologice. Rabinii binevoitori repetau fiecare cuvint si fraza dupa mine, si grotescul de a auzi acest poezioare cu accent francez, combinata cu faptul ca aceasta scena nu era imaginata ci absolut reala, mi-a complectat cu generozitate arsenalul de “amintiri din tineretze care se pot intimpla numai lui Gyuri Kun”. (Nota: nu am scapat de obligatia de a “traduce” lirica “sentimentala” a poezioarelor mele, dar m-am achitat cu cinste de inventarea unei trauceri decente, care le-a facut o mare placere.
Gindurile imi zburau inapoi la Praga, in Cehia, unde mi-am petrecut copilaria pina la 10 ani. Cu parintzi diplomati de tzara comunista, am facut scoala ruseasca. Asa scoala n-am vazut nici in timpurile moderne: vestiare de sticla, unde te descaltzai, puneai papuci moi de piele, uniforma tip militar cu centura de piele neagra, catarama nichelata si cu stema URSS, coridoare de marmura, sala de cor, sala de gimnastica extraordinara cu toate aparatele, sala de tras cu arcul, atelier de pictura si sculptura, cantina de lux…Scoala “ocupantilor”… ce te miri? Cind se terminau orele, apareau in fatza scolii limuzine “ZIL”, “ZIS”, “VOLGA” si mai rar “Pobeda” din care ieseau tovarashe grase cu funduri enorme plasate pe picioare groase de maxima stabilitate, parul in “coc” si miros penetrant de parfum “pachuli”, ca sa-si ridice odraslele. Am facut multi prieteni si am invatzat limba rusa ca lumea. Mi se parea ciudat si hazliu cum atit acesti copii “bine crescutzi” si sirguinciosi la invatzatura cit si parintii lor nu erau destul de rafinatzi si culti ca sa gaseasca numele de “Kun” cel putin suspect, asa ca am ramas pe terenul solid de roman, fiu de diplomat roman, om de gashca. In schimb doi colegi de clasa, un tip palid, cu parul rosu ca focul si o gagica cam smeada la fatza si cu ochi mari, negrii, frumosi si inteligentzi erau batjocoriti cu apelative de “jid” adica jidan , doar pentru ca se potriveau cu un stereotip. La virsta frageda de 7-8 anisori, nu faci confesii voluntare de genul “va rog sa ma scuzati, stiti ca si eu sint “jid?” asa ca am ramas doar ca observator al faptului cit de neplacut e sa fii “jid”.
Starea de “observator” s-a tranformat destul de brusc in cea de victima, cind antisemitismul Stalinist si post Stalinist spre sfirsitul anilor 50’ a inceput sa mature evreimea majoritara din diplomatia romana direct in procese inscenate, inchisori, mizerie si anonimitate. Intelectualli evrei poligloti, bine educatzi si talentati dar cu nume de familii rusinoase si caraghioase de animal sau pietre pretioase, profund iritante si ne-rominesti, si mai tirziu si cei care umblau naiv cu cioara vopsita, adaugind sufixe ca “escu” sau “eanu” la te miri ce, au fost inlocuitzi cu muncitori si tarani de origine sanatoasa, care au absolvit cu brio scolile de educatie de partid si ideologie comunista, si au devenit noii diplomati romani. “Sic transit gloria mundi” si pentru viatza noastra diplomatica, si ne-am intors si noi in tzara. Integrarea mea rapida in sistemul scolar romanesc a fost ajutata mult si de disparitia rapida a penarului meu de piele, al gumei de sters Koh-I-Noor cu elefant, al compasului fara creion de lemn si al stiloului cu pipeta. N-am aflat niciodata cine mi-a pus un biletzel in buzunar cu niste versete de mare prietenie si gingasie, pe care nu le-am uitat nici azi: “De mai aduci la scoala shmecherii jidovesti, poti si tu sula sa mi-o beleshti”. Si cu acest mesaj, profunzimea intelegerii naturii umane in general si al invidiei in special, mi s-a imbunatatzit substantial. M-am gindidt de multe ori, daca si cum s-ar fi modificat poezioara pentru… sa zicem un finlandez?.
Spre sfirsitul liceului, eram deja bine pregatit pentru cea mai interesanta munca pe care am avut-o vre-odata: Ghid Turistic O.N.T la Marea Neagra. Toate verile mele din ultimii ani de liceu precum si cele de la facultate au fost petrecute la Marea Neagra ca si ghid turistic, lucrind cu o diversitate mare de straini. Ceea ce este relevant pentru acest “set” de amintiri, nu sint aventurile romantice in care oferta intotdeauna depasea cererea, ci expunerea mea la ideile si realitaile din lumea libera, simplu prin contactul limitat dar legal cu strainii. E foarte usor sa-ti creezi iluzia ca si tu faci parte din aceasta lume, pina cind vine trzirea brutala ...
O intrebare simpla si aparent nevinovata ca “ Hei, esti roman?” mi-a creat un reflex conditionat de suspiciune, teama si rusine, care nu a disparut complet nici pina azi. Asta de obicei se asocia cu refuzul de a fi lasat intr-o discoteca sa magazin pentru “straini”, sau ocolitul de la 100 de metrii a zonei “Club Mediteranee” in Mamaia, in propria ta tzara, unde securistii te miroseau de roman, si iti aratau cu degetul care e directia de mers corecta pentru un roman. Lumea era si mai este plina de tari si regimuri opressive, dar in retrospect, cred ca Romaia a avut un loc de frunte in maltratarea cu dispretz si umilire a propriilor ei cetateni, in raport cu orice terchea-berchea strain.
Turistii cehi si maghiari care veneau la marea Neagra spuneau cit de frumoasa era coasta adriatica Yugoslava, pe care eu am vazut-o prima data vizitind-o din Canada. La fel si Grecia si Turcia. Si astazi, dupa 29 de ani in lumea libera, mai mentin in suflet o senzatie, ceva intre regret si ura impotriva regimului comunist care m-a jefuit de posibilitatea de a calatori simplu, cu mintea, ochii, picioarele si energia de “teenager” in acele trei tari atit de frumoase si apropiate de Romania… Am incercat odata sa merg legal in Yugoslavia, si un securist mi-a spus rizind deja in faza de cerere, ca dece imi pierd timpul cu prostii, cind ca evreu pot calatori in aceste tari plecind din Israel…si de fapt avea dreptate, dar nu cred ca a realizat din plin enormitatea si absurditatea acestei idei…
Dupa armata, a urmat faculatea, si inginer ma facui…iar apoi, dorintza mea de a calatori pentru citeva luni in “neagra strainatate” a fost inlocuita cu ceva mult mai simplu: “Kun, marsh la munca!” Si la munca m-am dus. Am inceput la Pitesti. In prima saptamina m-am dus la teatru unde se juca ceva piesa folclorica pe tema de Fat Frumos si Ileana Cosinzeana. Dupa sfirsitul spectacolului, m-am dus in culise, sa vad daca Ileana Cosinzeana era la fel de frumoasa de aproape ca si privita din sala. Inima mi s-a oprit in loc pentru ca de fapt de aproape, era si mai frumoasa. Dupa ceva bilbiiala, complimente si umor fortzat Ileana a acceptat oferta mea de a avea o inghetzata la cofetaria din coltz. In urmatoarele saptamini, temperatura inghetzatei a devenit foarte fierbinte…pina cind intr-o zi doamna matroana Ileana senior m-a asteptat la iesirea de la serviciu si mi-a spus pe un ton raspicat ca familia ei nu doreste ca fiica sa aibe relatii personale cu personae “ de alte natzionalitati” (ne-negociabil). Cu asta s-a terminat atit pericolul de semitizare al “Fecioarei RomAriene de Pitesti” precum si lectia primita , care era ca un tip ca mine nici n-ar fi trebuit sa inceapa ceva cu “o tzaranca din Pitesti”, o optica influentzata in mod clar de “gustul acru al strugurilor”
Curind dupa acea, soarta m-a scos rapid din Pitesti si am ajuns inapoi la Timisoara, unde am fost angajat ( surprinzator prin interviu, nu repartizare) la prestigiousul ISIM (Institutul de Sudura si Incercari de Materiale). Dupa ce am primit si acceptat oferta de servici ca Inginer Cercetator (sau cershetor, cu ochii de azi si salariul de atunci), sefa mea de laborator Prof. Dr. Ing. Cecilia Borza ( nu pe numele ei adevarat) m-a invitat la un al doilea interviu, de post-angajare, in biroul ei. Discutia a decurs cam asa: Domnule Kun, (ea ni se adresa cu “domnule”, pe vremea cind nu prea erau variatiuni de la “tovarase” ) conversatia asta e foarte confidentiala, personala dar si voluntara. Daca doriti s-o avem , va rog foarte mult sa fiti onest si deschis cu mine ca sa putem beneficia din asta amindoi. Am acceptat imediat si am aflat ca inainte, pozitia mea era ocupata D-l Petru Goldberg, un inginer foart talentat si capabil, care dupa citiva ani de success profesional la ISIM, s-a hotarit sa-si continue cariera in Israel. Doamna Borza voia doar sa stie mai exact planurile mele pentru ca sa-si calibreze in mod corect durata, calitatea, cantitatea si natura confidentiala a proiectelor alocate mie, ca sa nu ne incurcam viitorul reciproc. Pe scurt, premiza era ca daca esti destept, capabil si evreu, nu era o chestie de “daca” ci doar de “cind” vei pleca in Israel.
Astfel, simburele de jena si rusine de a nu actiona spre plecarea din tzara, daca e ceva de capul tau si ai posibilitatea, a fost plantat. Am fost enorm de recunoscator D-nei Borza ca m-a ajutat sa gasesc echilibrul fragil dintre efortul de a continua dezvoltarea profesionala pentru un viitor mai bun in strainatate si evitarea de la distantza a tot ce ar pute mirosi a secret de stat sau alte chestii punatoare de betze in roate. Nici pina astazi nu intzeleg in totalitate cum o persoana in pozitia profesionala si sociala a sefei mele a avut curajul si inspiratzia sa fie un complice favorabil expatrierii mele, dar vorba Cezarului, “Alea jacta est”.
Citeva luni, dupa discutzia asta, lucrurile au inceput sa se precipite emotional si spiritual. Sora mea avea deja pasaportul de Israel in mina cind i-a venit al 3- lea refuz. (Nu neaparat o surprza in haosul kafkian birocratic communist) si dusa a fost. Atractia culturala, profesionala si materiala a vestului, combinata cu mizeria morala, politica, sociala si materiala a Romaniei, in anii de inflorire a Ceausimului, a creat o viziune unidirectionala a majoritatii tineretului (“scapa cine poate”) de emigrare legala sau fuga de pe mosie, fiecare cum putea. Deci deteriorarea olfactiva a situatiei era galopanta, si precedentele de familie si unii prieteni deja plecatzi, m-au pus si pe mine la coada pentru duca.
Au mai trect doi ani pina de fapt am depus si eu cererea de plecare definitive din tzara. Vestile din Israel cu serviciul militar, clima, si economia nu erau extraordinar de atractive. Plecatul meu din tzara s-a cristalizat in timp ca un concept de a scapa de la ceva care in mod absolut nu mai vreau, si a-l inlocui cu altceva care nu poate fi mai rau. Acest punct de vedere m-a ajutat foarte mult in a nu cadea in capcana in care multi altii au cazut si anume ca “dincolo”, totul va neconditzionat si pentru totzi. mai bine, si mai usor.
Eu mai aveam si alte obstacole emotionale si psihologice de trecut, pentru a face acest pas in deplina impacare cu mine insumi . Trebuia sa-l conving pe tatal meu ca eram total pregatit sa renuntz la suma sumarum a tot ce parea stabil si pozitiv in viatza mea de atunci in Romania: servici garantat, prieteni foarte buni, legaturi romantice de calitate, sporturi, vacantze la munte si la mare, apropiere de familie, ingrijire medicala acceptabila, chiar si micile placeri de a avea acces la carti si reviste din vest, de circulatie semi-secreta in Romania…
Nu stiu cit din asta era 100% serios, si cit era doar o provocare paternala la gindire comparativa si anticipativa, pe linga o demonstrare a gradului meu de informare despre situatia politica, economica si sociala a tarii unde vreau sa plec, dar oricum am avut partea mea de ezitari si dureri de cap. A fost o lectie buna de maturizare.
Cu mama mea era mai simplu. Desi ea ar fi suferit enorm de absentza copiilor, altruismul ei era mai puternic decit “egoismul” natural si protective de mama. Ea trebuia doar sa se uite in ochii mei, si daca simtea ca eu intr-adevar sint determinat si hotarit sa plec, era gata sa ma sprijine total si a-mi usureze orice reprosuri pe care mi le-asi fi facut.
Spre norocul meu, desi Israelul era unica mea cale legala de a pleca, pentru destinatzia finala aveam si o alta optiune. Asta a schimbat toata dinamica si strategia plecarii. Cind am lucrat ca ghid turistic la Marea Neagra, m-am imprietenit cu un olandez, cu care n-am avut relatii tipice de comandat camasi, blugi, ochelari de soare si cosmetice din vest ci noi vorbeam politica si cultura. Omul era foarte interesant si informat si mi-a promis ca daca vre-o data scap cumva din Romania, voi putea sa stau la el si ma va ajuta cu primii pasi. Obtinind viza pentru Israel, eu nu mai aveam nevoie sa “scap” din Romania, ci doar sa primesc o invitatie oficiala de vizita turistica din Olanda.
Restul s-a derulat ca o combinatie de film de aventura si groaza. Invitatia a fost trimisa la consulatul Olandez din Bucuresti care m-a instiintzat in scris. Pentru obtinerea vizei turistice in Olanda, trebuia sa ma prezint in persoana la Consulatul Olandez cu un pasaport valabil. Pasaportul roman albastru de cetatean roman domiciliat in strainatate, mi s-a eliberat cu 2 saptamini inainte de data fixa de plecare in Israel. Viza Israeliana trebuia pusa si ea in pasaport, la Consulatul Israelian din Bucurtesti. Contractul ceausist de “vinzare” al evreilor din Romania stipula ca “jidanii” trebuie sa plece din Romania direct in Israel, nu pe cai ocolite. O viza olandeza in pasaportul meu ar fi periclitat plecarea din tara. Olandezii ( si multe alte consulate vestice) aveau o intelegere cu romanii ca daca pasaportul roman prezentat are o viza Israeliana de emigrare cu zbor direct, ei sa nu elibereze nici o viza turistica cu data de valabilitate inainte de data plecarii din Romania in Israel. Deci in mod clar, trebuia sa obtin viza olandeza inainte de o avea pe cea Israeliana si sa tin pumnii ca Israelienii nu-mi vor face probleme. Accesul la Consulatul Olandez nu era simplu, pentru ca securistii patrolau strazile si intrarile la consulate, si de obicei nu-i lasau pe romani sa intre, indiferent de motiv. Aceasta problema s-a rezolvat prin “Kent-uirea” unui securist natural ostil, caruia i-am prezentat scrisoarea de invitatie pentru ridicarea vizei, si am riscat o gluma zicind ca nu stau mult si poate ca vrea sa fumeze niste Kenturi intre timp. Mi-a spus ca asta trebuie rezolvata prin corespondentza de la Timisoara si nu venind personal la Consulat, unde “n-am nici o treaba ca cetatean roman”. Inte timp a deschis pachetul de tigari si se pare ca i-a priit primul fum, asa ca mi-a facut cu ochii s-o intind si m-a lasat sa intru la consulat. Inauntru, urmatorul shoc: receptionista era romanca si securista… S-a uitat la scrisoarea de invitatie si mi-a spus ca nu se poate elibera viza inainte de a-i prezenta biletul de avion. Eu aveam biletul Bucuresti -Tel Aviv eliberat de consulatul Israelian si ea m-a spus ca trebuie sa prezint un bilet cu destinatia spre Olanda aprobat de Consulatul Israelian. In clipa ceea, Consulul olandez era in trecere in spatele receptiei spre biroul sau si m-am adresat lui in Engleza solicitind ajutor. Cucoana securista era foarte miniata dar consulul m-a intrebat care-i treaba. I-am spus ca am venit dupa viza. El s-a uitat la scrisoare. A disparut citeva minute, si cind s-a intors , i-a spus cucoanei ca totul e in regula si eu am dreptul la o viza de 3 luni si s-o elibereze imediat si sa vina pentru stampila si semnatura domniei sale. Mi-a ramas in minte si pina astazi privirea de invidie si ura a securistei..dar am plecat de acolo cu viza in pasaport.
Obtinerea vizei Israeliene a fost relativ standard, dar functionarul de la consulat m-a intrebat “ce-i cu viza aia olandeza?” Si i-am spus ca intentionez sa vizitez niste prieteni in Olanda si sa am o vacantza inainte de a veni in Israel. El m-a atentionat ca vacantza in Olanda trebuie s-o fac dupa ce ajung in Israel, conform intelegerii cu romanii, dar ca asta e o chestie romaneasca nu israeliana si nu conditioneaza emiterea vizei Isreliene si ca foarte probabil romanii imi vor face probleme. Deci viza dulce, gust amar… cum va fi, ce va fi?
Urmatoare etapa a fost obtinerea biletelui Bucuresti-Amsterdam-Tel-Aviv, de care s-a ocupat sora-mea din Israel si biletul, pe numele meu trebuia ridicat la agentia Swissair din Bucuresti . Cind am ajuns acolo, agenta de voiaj era din nou, ghici? o romanca si securista si mi-a cerut pasaportul pentru identificare. I-am dat actele si 4 pachete de Kent, incercind sa si zimbesc…S-a uitat cit s-a uitat si apoi a spus ca biletul nu poate fi eliberat acolo la Swissair ci trebuie transferat la agentia Tarom ca ei sa resolve dilema cu existentza celui de al doilea bilet Tarom, Bucuresti-Tel-Aviv.
Am incercat sa-i explic ca biletul Swissair este acolo, e platit, e proprietatea mea si ca eu eram identificat ca pasager cu acte si vize in regula, care era problema? In viatza mea nimeni nu m-a tratat sau privit ca un total idiot, cum ma privea acea cucoana. Poate n-am inteles importantza momentului? Brusc mi-a cazut fisa si spre marele meu noroc mai aveam in geanta o oja si lac de unghii din Polonia , roshu ca focul, intr-o pungulitza de plastic. I le-am intins discret, ea le-a incercat imediat sub masa, si mi-a rinjit cu acea grimasa tipica de “Obrazul subtzire cu Kentuiala se tzine” iar un mic surplus de lac de unghii poate duce la eliberarea biletelor. Si uite asa, inveti la fiecare pas ca procesul de emigrare include faze ca “afumare”, “lacuire” etc..la locul si timpul potrivit.
Un alt miracol de rezolvat a fost ca data de zbor in Olanda sa fie inainte de zborul in Israel, si ca impachetarea si vamuire efectelor personale cu destinatia Israel sa fie in regula si sincronizata. Aceste bunuri s-au pierdut pe vecie, si n-am aflat niciodata daca ciupercile care au suferit paguba erau din Romania sau Israel.
Evident niciun prieten sau ruda nu stiau de intentiile si aranjamentele mele, si pentru toti, in afara de parinti, sora si frate eu urma sa plec direct in Israel. Unchiul meu care era destul de bolnav a venit la Gara din Timisoara sa-si ia ramas bun, iar verisoara mea mi-a inminat o scrisoare pentru fratele ei din Israel. Shimbarea destinatiei mele fara sa o trimbitzez la ei, a cauzat multa dezamagire … dar peste citiva ani au inteles.
Parintii m-au acompaniat la Bucuresti si la Otopeni si i-am putut vedea pina la ultima clipa cind ma duceam déjà spre avion. Apogeul emotiei administrative a fost la primul ghiseu securist, cind am prezenat pasaportul romanesc cu viza Israeliana, Olandeza si Biletul Bucuresti-Amsterdam-Tel-Aviv. Plus inca ceva important: 5 cartushe de Kent lung, intr-o punga de plastic deschisa. Tehnic totul era in regula dar politic nu. Se pare ca 5 cartushe de Kent produc suficient fum ca sa compenseze o intelegere absurda si controversata cu Israelul: zborul direct.
Stampila de “iesire” din Romania a coborit pe pasaportul meu cu aceeasi viteza cu care cele 5 cartushe au fost ridicate de “baietzi”…. si iesit am fost.
Avionul meu Bucuresti-Amsterdam facea escala la Zurich, in Elvetia. Nu pot descrie emotia si bucuria decolarii spre un cer liber, si am fost total coplesit, cu lacrimi in ochi gindindu-ma la parinti si prieteni dragi lasati in urma si nebulosul viitor. Ma uitam cu curiozitae la pasageri, incercind sa ghicesc cine e elvetian, olandez, roman securist, sau evreu norocos.
Si acum apogeul dramatic cu cea mai mare groaza si panica pe care am trait-o vre-o data.
La 5 minute dupa decolare , avionul a fost rechemat la sol fara nici o explicatie data pasagerilor. Cea mai clara si probabila varianta pentru mine a fost: “Kun, fenta n-a reusit, ai incercat cu nerushinare sa tragi o cacialma, ai umblat cu fofirlica, acum te-am prins si nu numai ca nu mai pleci nici in Israel, te bagam noi la pushcarie, pe 10 ani sa te invetzi minte jidane ca daca esti marfa vinduta nu sari de pe cintar cind si cum vrei tu!
Dupa doua ore la sol, tot n-am simtit nici o mina puternica tragindu-ma de gulerul complet umed al camasii si nici n-a auzit numele meu anuntat la difuzor sau pomenit in vre-un fel.
De abia dupa ce am decolat din nou si am aterizat in final la Zurich, am accepta versiunea ca a fost un caz de defectiune mecanica si ca de fapt sint in lumea libera!!!!!!!!!!!!!
Fireste ca am pierdut conectia pentru Amsterdam si pentru avionul urmator aveam alte doua ore de asteptat.
Am fost coplesit imediat de frumusetea, curatenia si reclamele colorate din aeroport, in limbi international respectate. Apoi magazine cu reviste si ziare rar de gasit in Romania, inclusiv reviste pornografice, total la indemina, pe care citiva pasageri in transit le priveau cu nerushinare si totala relaxare. Bineinteles m-am inspirat si eu de la ceasta activitate si am savurat libertatea si accesul la aceste pulicatii interzise in Romania, in aceeasi masura ca si calitatea grafica a continutului.
Deodata am vazut la un kiosk batoane de ciocolata Mars, care m-au fascinate inca din Romania unde am gustat poate una sau doua, cadou de la niste turist englezi pe Litoralul Romanesc. N-aveam cum sa stiu ca 6 ani mai tirziu voi lucra pentru firma Mars timp de 14 ani, ca sef de proiect in automatizari de proces si ambalaj si ca voi reveni curind triumfant in Olanda, cu demnitate si respectul dat omului liber. Am inceput sa salivez, imi era si foame si mi-am adus aminte ca ciocolata Mars nu se dadea gratuit nici in Elvetia. A trebuit sa ma duc la toaleta si am reusit cu putin efort si gratzie sa recuperez dintr-o zona personala foarte intima o bancnota de $US 100 bine protejata in latex. Zicala “banii n-au miros” s-a confirmat a fi adevarata si am schimbat dolarii in franci elvetieni. Am prinzit bine si am cumparat si ciocolata Mars. Ma amuzam gindindu-ma ca guvernul roman era asa de strict cu “exportul de valuta ca m-a fortat sa transfer valuta (banii mei!) ca un traficant de droguri.
Providentza si-a aratat generozitatea inca in Romania unde am castigat o “Dacie” cu un libret CEC de Lei 5000. Dacia am vindut-o la un tzigan, iar lei romanesti i-am transformat incetisor in bani adevarati, care mi-au ajutat un pic inceputurile mele in lumea libera. Deci suta aia de dolari, era de acolo….
A doua etapa a zborului era spre Amsterdam unde prietenul meu ma astepta déjà ingrijorat la aeroport. Re-intilnirea a fost simpla, cordiala. Prietenul meu stia foarte bine prin ce am trecut si intelegea total conditiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, si mi-a venit imediat in minte expresia “mindrul tricolor”. Am repetat mintal aceasta expresie de citeva ori, si am constatat ca nu mi se mai asocia cu nici un sarcasm sau cinicism. Pentru mine, era un nou tricolor care parea ca nu i se “filfia” de mine…
Dupa o luna de stat in locuintza benefactorului meu intr-o suburbie, din motive de bun simtz si spirit de libertate, am hotarit sa ma mut pe contul meu si sa stau singur. Am gasit o garsoniera la parter, pe o strada linistita in cartierul Jordaan, foarte central si pictoresc, cu multe biserici vechi reformate, boutique-uri, magazine de curiozitati, librarii, berarii vechi de secole, fete frumoase si sanatoase cu ciorapi grosi de lina si sabotzi stilizatzi care le facea mersul mai putin gratios. Olandezii insa petrec cel putin atita timp pe bicicleta cat si pe jos si erau in general extrem de nonsalantzi si relaxatzi. Asta includea si pe barbatii indragostiti care se sarutau pe bancile din Vondel Park, grupuri de hippisti, transvestiti si o varietate de extreme dintr-o fauna umana colorata cu care a trebuit sa ma obisnuiesc in timp si sa-mi revizuiesc prejudecatile enorme cu care am venit din tzara tuturor posibilitatilor si a nici uneia.. Garsoniera am inchiriat-o de la un student Etiopian care m-a lasat sa-i folosesc si bicileta. Am luat ceva lectii de olandeza, m-am inscris la un Masterat la Universitatea din Delft, dar am inteles repede ca nu voi putea ramine acolo permanent, ci doar temporar, cu extensii limitate pe baza de studii, dar fara permis de lucru. Am stat in Olanda 9 luni si am beneficiat de o experienta culturala intensa, vizitind zeci de musee si institutii de arta, vazind mai toata esentza turistica a tarii. Dupa doua luni de cursuri universitare, banutii erau usor pe duca, asa ca am avut nevoie de un venit (mult mai mult decit de un “plecat”, e un calambur). M-am imprietenit cu comunitatea intelectuala ceha care venit in Olanda in 1968, dupa invazia sovietica. O artista din grup, pictoritza si restauratore de icoane bizantine (aduse de art dealers clandestin, probabil furate din Rusia, Bulgaria, Romania, Grecia si Serbia pentru clientela bogata din Olanda) m-a invatzat cum sa restaurez aceste lucrari de arta, dar compania ei era mult mai placuta si interesanta in sesiunile dintre restaurari…Cind am facut progrese in calitatea prepararii tablourilor, ma platea cu ora, si asta a fost primul meu venit oficial. Apoi am gasit un cuplu de universitari , ea asistenta, el conferentiar, care mi-au incredintzat casa lor frumoasa din Haarlem, ca sa fac curatenie. La prinz veneau acasa si ma invitau sa prinzesc cu ei si sa ascultam muzica clasica. M-au platit destul de generous. Apoi am lucrat o luna la un birou de traduceri, dar cum n-aveam permis de lucru, a trebuit sa abandonez si aia. Dupa aia m-am dus la Eindhoven si am contactat un Sales Manager de la “ Phillips”, pe care l-am cunoscut in avionul de la Zurich la Amsterdam. El poate ar fi putut sa ma ajute, dar fara permis de lucru… entuziasmul sau a cazut la nivelul tipic al Olandei, care e sub nivelul marii.
Intr-o buna zi, am primit o scrisoare din Timisoara, as zice foarte deosebita. Era de la o prietena de familie, V.W., fosta prim-violonista la Filarmonica din Timisoara, care pe vremea cind traia la Budapesta, a fost amanta unui tip celebru, d-l Erik K. de Vries (fie-i tarina usoara) care era un regizor si director al Televiziunii Nationale Olandeze. El a fost un om cheie, consultant pentru intemeierea Televiziune Nationale Ungare, iar in viata personala a detinut cheia (sau poate doar una din cheile la inima doamnei V.W.) . Doamna V.W. mi-a scris adresa si telefonul domnului de Vries si m-a incurajat sa-l contactez. Intilnirea mea cu acest domn de 75 de ani, foarte atragator, barbos, inalt de 2.10 m a fost fascinanta. Am fost invitat la el acasa, la cina, si pentru cine cunoaste Amsterdamul, adresa lui pe P.C. Hoofstraat e foarte prestigioasa. Sotia lui era o fosta ballerina, si ea cam de “prospetzime gradul 2” la cei 70 de anisori ai ei, era tipica “din spate liceu, din fatza muzeu”. Acest amanunt ar fi putut sa nu conteze la un cuplu care imabtraneste gratios impreuna, dar Eric avea in mod vadit un apetit continuu pentru “din spate liceu dar si din fatza, liceu”. Cina a fost placuta, mai ales la inceput, dar mai tirziu, dupa citeva pahare de vin, Eric si-a depanat atit public cit si pubic amintirile sale erotice cu V.W. in detalii atit de penibile, incit din bun simtz si respect pentru doamna de Vries, m-am scuzat si am plecat. In mod ciudat, peste citeva zile Eric m-a mai contactat, partial pentru a continua subiectul dar si sa ma ajute fie pentru a ramine in Olanda sau a gasi de lucru. Contactele lui erau reale dar credibilitatea si motivele lui de a ma ajuta, in ochii “pilelor” erau slabutze si ridicole.. Deci nici din asta n-a iesit nimic… doar un cheque de vre-o $200 pe care mi l-a trimis prin posta…probabil bacsisul dat mesagerului de amintiri sentimentale..
Am mai fost sfatuit sa apelez la ajutorul comunitatii evreiesti sefardice portugheze, un grup bine organizat si cu influentza in viatza sociala si politica a anilor 80’. Intilnirea mea cu ei a avut toate simptomele the intelepciune evreiasca, dar eficientza mai degraba portugheza…
Apoi a mai urmat “Amnesty International” si drepturile omului, dar cineva din Romania nu prea era privit ca “om”, iar “drepturile” au cam fost impinse “la stinga”. Amnestia s-a aplicat in cazul meu ca fiind amnestiat de vina de ai face pe ei sa-si piarda timpul cu mine..
Era evident ca Olanda nu va fi destinatzia mea finala de emigrant si de evreu ratacitor. As ca dupa vre-o 2000 km de mers cu bicicleta si vazut lucruri si locuri fascinante pentru mine, am facut o ultima incercare si am fost trimis la un avocat gratuit care mi-a aranjat un interviu la politzie. Stampila de acolo pusa in pasaportul meu spunea clar ca mi s-au dat 10 zile sa mentin un spatiu onorabil dintre cizma politiei si fundul meu…
In ultimul moment am luat un autobus de noapte la Paris, si am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la cumunitatea evreiasca si pe baza faptului ca vorbeam franceza binisor,ca aveam o barba stufoasa si ca inca eram sub un an de la plecarea din Romania, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reinoire si cu support complet de casa, transport si masa (modest). In scurt timp am fost trimis in Bretagne, intro tabara hasidica Lubavitch, ca instructor de inot, arte martiale si ajutor la bucatarie. Ambitia lor, mai tirziu si marturisita era ca sa ma “salveze”, re-educe si transforme dint-un evreu pierdut, de tip communist, calitatea III-a, in evreu “Cal. I confort sporit”, prin reimprospatarea credintzei mozaice, a educatiei si practicii religioase, a cresterii cunostiintelor si respectului pentru istoria si cultura iudaica si indoctrinarea cu dispretul si ignorarea culturii, istoriei si valorilor morale si stilului de viatza a tuturor celor care nu erau ca ei. Rolul meu principal ca instructor sportiv, trebuia sa fie o compensatie pentru activitatile religioase intensive la care erau supusi copii din tabara. In scurt timp, popularitatea lectiilor de inot si karate in rindul copiilor a devenit foarte vizibila si a creat un pericol “ideologic” de distractie de la invatatura si concentrarea necesara invataturii teologice. Ca urmare, rolul meu a fost complet desfintzat. In schimb, am fost inclus in sesiunile zilnice de dezbateri filozofice si religioase tinute de rabini, in cercuri de copii de virsta de pubertate. In esentza, citiva rabini charmantzi si extrem de carismatici povesteau istorioare sfruntate cu intriga trasa de par si coruptie logica si educationala atit de extrema, ca roseam de jena doar ascultindu-le. Idea era de ce lucruri ingrozotoare se pot intimpla celor care nu respecta traditii iudaice, ce recompense, noroc, si prosperitate vor cunoaste cei care le respecta, si cit e de riscant si periculos sa imiti elemente din stilul de viatza modern, urban si crestin.
Pentru mine, beneficiul major a ramas imbunatatzirea cunostiintelor de limba franceza, prin participare. Popularitatea mea printre copii a ramas inalta, si la serbarea de inchidere a taberei cind toti cintau si recitau poezii, am fost rugat de copii sa cint si eu ceva. Toti scandau: “Georges, Georges, une chanson!” , “Georges, Georges, une chanson!”. Scuza ca eu nu stiam cintece franceze n-a fost acceptata si am fost solicitat sa cint ceva in orice alta limba. Rabinii s-au si oferit sa cinte si ei cu mine, ca sa invetze si ei, cu conditzia sa cint/vorbesc incet.
In acel moment, mi-a venit in minte ca “porcul nu se ingrasha in ajun” si m-am gindit ca de fapt ei m-au tradat si trishat eliminind orele de sport pentru care am fost angajat. In plus bunul meu simtz a primit un affront prin ascultarea acelor istorioare de timpire a mintii si otravire a sufletului la care acesti copii au soft supusi. Deci am profitat de ocazie, sa exersez o “razbunare” originala. M-am dus pe scena si am cintat cu suflet si entuziasm in romaneste “Imnul Cacanarilor” si in ungureste “Hoszu nyaku rovid labu Kelemen”, ambele poezioare cintate fiind puerile, obscene, grotesti si scatologice. Rabinii binevoitori repetau fiecare cuvint si fraza dupa mine, si grotescul de a auzi acest poezioare cu accent francez, combinata cu faptul ca aceasta scena nu era imaginata ci absolut reala, mi-a complectat cu generozitate arsenalul de “amintiri din tineretze care se pot intimpla numai lui Gyuri Kun”. (Nota: nu am scapat de obligatia de a “traduce” lirica “sentimentala” a poezioarelor mele, dar m-am achitat cu cinste de inventarea unei trauceri decente, care le-a facut o mare placere.
Important e ca activitatea mea in tabara a fost remunerata (modest) si astfel planurile de a profita de ultima etapa si oportunitate de a savura viatza ca om pe deplin liber, intr-o tara atit de frumoasa si atragatore ca Frantza, au fost realizate. Actele mele de emigrare in Canada erau deja depuse la Paris, si era in puterea mea sa profit de timpul ramas in Canada pina la marele “hei-rup” care va incepe dupa sosirea in Canada.
Adevarul e ca daca esti tinar, vorbesti franceza si traiesti in Frantza, nu prea ai chef sa mergi mai departe. Totusi, instinctual meu imi spunea ca eu inca n-am ajuns “acasa” si ca am obligatzia sa continui “aventura” pina se poate.
Etapa franceza s-a derulat cu citeva seturi de “betze in roate” care mi-ar fi putut schimba planurile de a merge in Canada. In cimitirul Pere Lachaise am cunoscut o tinara frantuzoaica (vie), parizianca care mergea deseori la mormintele lui Marcel Proust si al Edithei Piaf. Ei ii datorez idea de a face impreuna un “Tour de France” de 6 saptamini cu un Renault 5, cort, si hotel daca ploua. In timpul acestui tur, franceza mea s-a imbunatatzit substantial, iar admiratia pentru peisajul, cultura si bucataria franceza, a crescut exponential. Cu fiecare piesaj nou si aventura noua, placerea si satisfactia de moment era putin umbrita de realizarea faptului ca toate aceste excursii le-as fi putut face cu mult mai devreme, daca situatia politica in Romania ar fi fost diferita. Libertatea se poate savura si cu intirziere, daca trebuie. In etapa din Alsacia, ne-am oprit la Colmar, si deodata mi-a venit idea de-a face un mic detur in Germania, ca eram chiar la granitza franco-germana pe Rin. Cind granicerul german a vazut combinatzia ciudata de “Carte de Sejour” franceza si Pasaport Romanesc, mi-a aratat cu degetul directa de inapoi in Frantza…(care era oricum mai buna decit inapoi in Romania). Ca razbunare spontana si mijloc de compensare al frustrarii, m-am oprit pe pod, si am urinat in Rin, ca o metoda simpla si primitiva de atitudine anti-teutonica.. Mai am si astazi poza. Turul s-a terminat cu bine si mi-a umplut memoria turistica cu clisee de neuitat.
Cu timpul insa, atractia necunoscutului de peste ocean, a ramas predominanta si m-am re-orientat, cu sperante noi, la planul initial de a ajunge in Canada.
Intre timp, viata franceza mergea inainte, si o sefa de la Comunitatea Evreiasca, care era si codoasa amatoare mi-a facut cunstiinta cu o studenta de la medicina, o fata frumoasa si religiosa, dar cu un intelect mediu. Partea “medie” a inceput sa ma deranjeze, si cind a mai alunecat ocazional in “submedie”, eu am alunecat din relatzie.
La scurt timp dupa aceea, o prietena a surorii mele, care inca era in Israel, s-a intors definitiv din Israel la Paris, pentru ca era cetateanca franceza si nascuta in Frantza. Dupa 6 saptamini de prietenie, m-a intrebat daca am vre-un motiv serios ca sa nu ma marit cu ea. Toti membrii familiei ei erau comercianti instariti, de tip sefardic marocan, mai mult comertz decit sinagoga. Idea de a-mi opri procesul emigratiei prin aruncarea ancorei in aceasta comunitate parea confortabila, dar imi era straina. Totusi, motivul real era ca inimioara nu mi s-a incalzit destul, si cu mintea de atunci si caracterul meu, asta era important. (Ani de zile dupa aceea cind m-am reintors la Paris cu sotia, ne-am intilnit la o cafea cu sotul eu sefardic si cei 4 copii ai lor de yeshiva.. ). Am avut o senzatie de usurare post-mortem ca lucrurile au iesit bine pentru amindoi.
Ultimul episod francez legat de emigrare a fost creat de Domnul Michel Balouka, proprietarul hotelului de emigranti, unde am stat la Paris. Din motive ciudate, tipul a pus ochii pe mine si conversatia lui favorita era despre cit de bogat era si ce multi bani avea si ce casa frumoasa avea, si cum lui nu i-a trebuit nici o educatie sa devina bogat si proprietar de hotel, dar ca totusi ii place de unii cu scoala si educatie, ca mine, desi nu crede ca eu voi fi vreo-data bogat. El a tinut legatura cu mine si dupa ce m-am mutat din hotelulul lui si m-a invitat la un Seder. Asta mi s-a parut foarte ciudat si neobisnuit, dar am acceptat cu mare placere. In jurul mesei era toata familia lui: sotia, prima fiica de 25 de ani, a doua de 23, a treia de 20 si a patra de 18… Toate erau scunde sau de statura medie, grasutze, cu fetze rotunde si ten impecabil, ochi negrii mari, dintzi frumosi si sanatosi, zimbete placute, picioare grosutze cu pantofi oribili, sezuturi matronale, bratze scurte si miini frumoase si ingrijite.. Eu m-am simtzit extraordinar de nelalocul meu si am facut tot efortul de a nu face asta prea evident. Nicidata n-am apucat sa ma intreb ce cautam eu acolo, pentru ca treaba s-a lamurit in citeva zile. “Taticul” m-a sunat sa ma intrebe cum m-am simtzit si cum mi-au placut fetele lui dragi si care mi-a placut mai mult si de ce. In raspunsirile mele politicoase m-am simtzit ca un scriitor amator de “fiction” care trebuie sa treaca un examen de diplomatie si fantezie. Eram foarte recunoscator soartei ca nu mai stateam la hotelul lui Balouka. Am cunoscut pe strada o familie de unguri (mama, tata si doi copii mici) din Ungaria care tocmai plecau in USA. Ei erau sponsorizati de aceeasi comunitate evreiasca ca si mine, si stateau intr-o garsoniera absolut minuscula in Rue de L’exposition, linga Tour d’Eiffel. Locuinta se elibera in doua zile si eu am reusit s-o obtin. Argumentul comunitatii evreiesti ca garsoniera respectiva era pentru o familie de 4 a fost anulat de argumentul meu ca acea locuintza era de fapt pentru o singura persoana, dar ei au inghesuit acolo 4 oameni (din lipsa de alternative). Aceasta schimbare a fost cruciala pentru stilul de viata pina la plecare, caci era in buricul Parisului. De asemenea mi-a permis sa-mi invit parintii pentru citeva saptamini si sponsorul legal nu a fost altul decit d-l Balouka de la fostul meu hotel. Asta m-a facut sa schimb ierarhia mea de respect pentru evreii marocani francofoni cu citeva grade mai sus. Bucuria revederii cu parintii mei si reinoirea informatiilor din tzara, mi-au consolidat convingerea ca eram “omul potrivit la locul potrivit”, desi practic, nu aveam inca nici o situatie clara, stabila sau buna.
Un lucru cu totul unic s-a dovedid a fi amplasamentul garsonierei. Din gemuletzul de bucatarie se vedea curtea interioara a Ambasadei Romane de la Paris. Puteam studia cu binoclul protocolul saptaminal de sosire si primire a contingentelor de intelectuali romani “norocosi” care era trimisi la studii sau schimb de experientza in Frantza. Intimplator, eram familiar cu situatia, pentru ca atunci cind am lucrat la Timisoara la Institutul de Sudura si Incercari de Materiale, citiva tovarasi colegi, membrii de partid, cu sotii tzatze fara rude in strainatate si cel putin doi copii lasatzi acasa au fost trimisi in acest fel, si am putut vorbi cu un coleg care s-a intors, nu cu multa experientza noua dar cu un casetofon stereo de-ti lasa gura apa. “Norocosii’ si invidiatii romani, cu haine demodate si geamantane urite si mici, erau frumos aliniati ca soldatii la intrarea in Ambasada, unde doar semnul “Arbeit macht Frei” lipsea. Romanilor li se confiscau pasapoartele romanesti, imediat la intrarea in Ambasada si li se inminau documente temporare. Apoi erau trimisi cu autobuze la niste foste cazarmi militare, unde dormeau in camere curate dar cu paturi suprapuse. Francezii din uzinele de schimb de experienta aveau week-end liber Simbata si Dumineca, dar romanii trebuiau sa vina Simbetele la Ambasada pentru sedinte si prelegeri de educatzie patriotica, iar Duminica era libera pentru orice activitati, cu conditia ca iesirile si vizitele de monumente culturale sa fie organizate in grup, minimum o pereche (cite doi), iar orice intilniri cu localnici sau colegi de la intreprinderile franceze, sa fie raportate in prealabil la ambasada.
Mi-am facut un obicei sa-i observ pe acesti “norocosi”, fie cu binoclul din geamul de bucatarie, fie plimbindu-ma pe strada si vazindu-i frumos aliniati la intrarea in ambasada. Ma gindeam cu ceva amuzament, citi colegi si prieteni din Romania, care n-au avut nici macar sansa asta, ii invidiaza cumplit pe cei “merituosi” trimisi in strainatate. O data am intrat in vorba cu un inginer simpatic care statea la rind si care a crezut in prima clipa ca eram din grupul lor. Cind a inteles, si a inteles repede din comportarea si limbajul meu ca eu eram de pe “planeta interzisa” a incetat brusc sa vorbeasca cu mine si se uita spre cer (singura sursa de sperantza), ignorindu-ma.
In aceste momente, motto-ul meu “Adio Romanie, pamint parintesc” si-a cam atins apogeul semnificatiei, si desi inca habar n-aveam ce-mi va oferi viitorul, impacarea cu “sensul unic” al emigrarii, era totala.
Timpul trecea, si intr-o buna zi am primit instiintarea ca viza mea de “Landed Immigrant” a sosit si peste doua saptamini voi pleca in Canada. Aceste ultime doua saptamini la Paris, au fost emotional la fel de puternice ca si plecarea din Romania, si desi nu mai traiam intr-o tzara oprimata si nu ma uitam cine era in spatele meu cind vorbeam, plecam de la o incertitudine europeana “libera” spre alta incertitudine, canadiana.
Am fost placut impresionat atit de numarul de persoane care si-au luat ramas bun de la mine, precum si de felul in care si-au ramas bun, si asta e adinc intiparit in sufletul si memoria mea.
Avionul Paris-Toronto era urias, si absolut plin. Francezi vizitatori, canadieni gata de intoarcere, si “bloody immigrants” care mergeau spre una din tzarile promise. Vecina mea de zbor era o tanara doamna frumoasa, inalta si foarte eleganta, cu care am schimbat citeva politeturi in Franceza. Cind conversatia s-a mai intins de-a lungul acestui zbor lung si obositor, mi s-a creat o dilema serioasa dintre a continua sa ascult franceza ei absolut oribila, diletanta si aproape neinteligibila din cauza accentului englez, sau sa trec peste partea auditiva si sa ma concentrez pe cea vizuala, care era atragatoare. Cum cele doua aspecte erau inseparabile, am facut un compromise usor, cind doamna m-a rugat sa-i corectez franceza, admitzind ca era constienta de cit de slaba era. Am mai aflat ca era avocata de profesie, partenera de firma particulara cu inca doi, incluzind fostul ei sot, ca a venit la Paris pe doua saptamini sa se relaxeze, dar cu franceza ei slaba si furtul posetei in metrou (zicea ca l-a vazut pe arabul fugind cu poseta!), atitudinea autoritazilor franceze, etc. i-au facut excursia mizrabila si dezamagitoare. Ea a aflat ca eu tocmai emigrez in Canada, si am cap si profesie buna, plus doua valize, asa si asa. Conversatia a continuat fara intrerupere vre-o 6 ore, si a fost fara indoiala deosebit de placuta. M-a m-a intrebat unde voi sta, si i-am spus ca am doua optiuni, intre a merge la un hotel al guvernului, specializat pe primirea noilor emigrantzi, sau sa ma duc la sora mea, care emigrase direct din Israel si a ajuns cu o saptamina inaintea mea la Toronto. Cind am ajuns la Toronto, mi-a facut o invitatie foarte directa si fara nici un echivoc, ca sa accept optiunea a 3-a, aceea de a veni direct la ea, ca e sufficient loc in casa ei enorma intr-un cartier de lux. Eu credeam ca a fost o gluma, dar dupa ce am terminat formalitatile de intrare si vama, care au durat pentru mine vre-o doua ore, ea statea si ma stepta. Asa ca viatza mea de nou emigrant a inceput in afara guvernului sau a familiei directe.
Dupa contactarea comunitaii evreiesti din Toronto, sectia de orientare si cautat de joburi m-a indrumat la o firma de Engineering Consulting (Okins, Leipciger) unde am avut un prim interviu la care m-am dus cu a doua masina a noii mele prietene (pentru ca prima care mi-a oferit-o si care era de 3 ori mai mare decit un Trabant, am lovit-o binisor cind am iesit din garaj). Interviul meu a durat o ora, si cind s-a terminat, d-l Leipciger, survivor de Auschwitz, proprietarul firmei si un inginer foarte capabil, mi-a spus ca Engleza mea era acceptabila, pregatirea mea inginereasca pare sa fie in regula, cineva trebuie sa-mi dea primul job si asta o va face el, si ca la inceput ma va plati cu mult mai mult decit merit, dar sarcina mea era sa progresez in 6 luni la un nivel la care plata mea sa devina mai putin decit merit! Asa ca la 3 saptamini dupa ce am ajuns in Canada am avut un job de inginer proiectant, la 6 saptamini de la sosire mi-am inchiriat o locuintza, si la 7 saptamini am avut masina mea proprie si am inapoiat masina de imprumut fara nici o zgirietura.
Ceea ce a urmat in urmatorii 26 de ani poate fi subiectul unei carti independente, dar Jurnalul unei Emigratii, se termina aici.
Gyuri Kun
Adevarul e ca daca esti tinar, vorbesti franceza si traiesti in Frantza, nu prea ai chef sa mergi mai departe. Totusi, instinctual meu imi spunea ca eu inca n-am ajuns “acasa” si ca am obligatzia sa continui “aventura” pina se poate.
Etapa franceza s-a derulat cu citeva seturi de “betze in roate” care mi-ar fi putut schimba planurile de a merge in Canada. In cimitirul Pere Lachaise am cunoscut o tinara frantuzoaica (vie), parizianca care mergea deseori la mormintele lui Marcel Proust si al Edithei Piaf. Ei ii datorez idea de a face impreuna un “Tour de France” de 6 saptamini cu un Renault 5, cort, si hotel daca ploua. In timpul acestui tur, franceza mea s-a imbunatatzit substantial, iar admiratia pentru peisajul, cultura si bucataria franceza, a crescut exponential. Cu fiecare piesaj nou si aventura noua, placerea si satisfactia de moment era putin umbrita de realizarea faptului ca toate aceste excursii le-as fi putut face cu mult mai devreme, daca situatia politica in Romania ar fi fost diferita. Libertatea se poate savura si cu intirziere, daca trebuie. In etapa din Alsacia, ne-am oprit la Colmar, si deodata mi-a venit idea de-a face un mic detur in Germania, ca eram chiar la granitza franco-germana pe Rin. Cind granicerul german a vazut combinatzia ciudata de “Carte de Sejour” franceza si Pasaport Romanesc, mi-a aratat cu degetul directa de inapoi in Frantza…(care era oricum mai buna decit inapoi in Romania). Ca razbunare spontana si mijloc de compensare al frustrarii, m-am oprit pe pod, si am urinat in Rin, ca o metoda simpla si primitiva de atitudine anti-teutonica.. Mai am si astazi poza. Turul s-a terminat cu bine si mi-a umplut memoria turistica cu clisee de neuitat.
Cu timpul insa, atractia necunoscutului de peste ocean, a ramas predominanta si m-am re-orientat, cu sperante noi, la planul initial de a ajunge in Canada.
Intre timp, viata franceza mergea inainte, si o sefa de la Comunitatea Evreiasca, care era si codoasa amatoare mi-a facut cunstiinta cu o studenta de la medicina, o fata frumoasa si religiosa, dar cu un intelect mediu. Partea “medie” a inceput sa ma deranjeze, si cind a mai alunecat ocazional in “submedie”, eu am alunecat din relatzie.
La scurt timp dupa aceea, o prietena a surorii mele, care inca era in Israel, s-a intors definitiv din Israel la Paris, pentru ca era cetateanca franceza si nascuta in Frantza. Dupa 6 saptamini de prietenie, m-a intrebat daca am vre-un motiv serios ca sa nu ma marit cu ea. Toti membrii familiei ei erau comercianti instariti, de tip sefardic marocan, mai mult comertz decit sinagoga. Idea de a-mi opri procesul emigratiei prin aruncarea ancorei in aceasta comunitate parea confortabila, dar imi era straina. Totusi, motivul real era ca inimioara nu mi s-a incalzit destul, si cu mintea de atunci si caracterul meu, asta era important. (Ani de zile dupa aceea cind m-am reintors la Paris cu sotia, ne-am intilnit la o cafea cu sotul eu sefardic si cei 4 copii ai lor de yeshiva.. ). Am avut o senzatie de usurare post-mortem ca lucrurile au iesit bine pentru amindoi.
Ultimul episod francez legat de emigrare a fost creat de Domnul Michel Balouka, proprietarul hotelului de emigranti, unde am stat la Paris. Din motive ciudate, tipul a pus ochii pe mine si conversatia lui favorita era despre cit de bogat era si ce multi bani avea si ce casa frumoasa avea, si cum lui nu i-a trebuit nici o educatie sa devina bogat si proprietar de hotel, dar ca totusi ii place de unii cu scoala si educatie, ca mine, desi nu crede ca eu voi fi vreo-data bogat. El a tinut legatura cu mine si dupa ce m-am mutat din hotelulul lui si m-a invitat la un Seder. Asta mi s-a parut foarte ciudat si neobisnuit, dar am acceptat cu mare placere. In jurul mesei era toata familia lui: sotia, prima fiica de 25 de ani, a doua de 23, a treia de 20 si a patra de 18… Toate erau scunde sau de statura medie, grasutze, cu fetze rotunde si ten impecabil, ochi negrii mari, dintzi frumosi si sanatosi, zimbete placute, picioare grosutze cu pantofi oribili, sezuturi matronale, bratze scurte si miini frumoase si ingrijite.. Eu m-am simtzit extraordinar de nelalocul meu si am facut tot efortul de a nu face asta prea evident. Nicidata n-am apucat sa ma intreb ce cautam eu acolo, pentru ca treaba s-a lamurit in citeva zile. “Taticul” m-a sunat sa ma intrebe cum m-am simtzit si cum mi-au placut fetele lui dragi si care mi-a placut mai mult si de ce. In raspunsirile mele politicoase m-am simtzit ca un scriitor amator de “fiction” care trebuie sa treaca un examen de diplomatie si fantezie. Eram foarte recunoscator soartei ca nu mai stateam la hotelul lui Balouka. Am cunoscut pe strada o familie de unguri (mama, tata si doi copii mici) din Ungaria care tocmai plecau in USA. Ei erau sponsorizati de aceeasi comunitate evreiasca ca si mine, si stateau intr-o garsoniera absolut minuscula in Rue de L’exposition, linga Tour d’Eiffel. Locuinta se elibera in doua zile si eu am reusit s-o obtin. Argumentul comunitatii evreiesti ca garsoniera respectiva era pentru o familie de 4 a fost anulat de argumentul meu ca acea locuintza era de fapt pentru o singura persoana, dar ei au inghesuit acolo 4 oameni (din lipsa de alternative). Aceasta schimbare a fost cruciala pentru stilul de viata pina la plecare, caci era in buricul Parisului. De asemenea mi-a permis sa-mi invit parintii pentru citeva saptamini si sponsorul legal nu a fost altul decit d-l Balouka de la fostul meu hotel. Asta m-a facut sa schimb ierarhia mea de respect pentru evreii marocani francofoni cu citeva grade mai sus. Bucuria revederii cu parintii mei si reinoirea informatiilor din tzara, mi-au consolidat convingerea ca eram “omul potrivit la locul potrivit”, desi practic, nu aveam inca nici o situatie clara, stabila sau buna.
Un lucru cu totul unic s-a dovedid a fi amplasamentul garsonierei. Din gemuletzul de bucatarie se vedea curtea interioara a Ambasadei Romane de la Paris. Puteam studia cu binoclul protocolul saptaminal de sosire si primire a contingentelor de intelectuali romani “norocosi” care era trimisi la studii sau schimb de experientza in Frantza. Intimplator, eram familiar cu situatia, pentru ca atunci cind am lucrat la Timisoara la Institutul de Sudura si Incercari de Materiale, citiva tovarasi colegi, membrii de partid, cu sotii tzatze fara rude in strainatate si cel putin doi copii lasatzi acasa au fost trimisi in acest fel, si am putut vorbi cu un coleg care s-a intors, nu cu multa experientza noua dar cu un casetofon stereo de-ti lasa gura apa. “Norocosii’ si invidiatii romani, cu haine demodate si geamantane urite si mici, erau frumos aliniati ca soldatii la intrarea in Ambasada, unde doar semnul “Arbeit macht Frei” lipsea. Romanilor li se confiscau pasapoartele romanesti, imediat la intrarea in Ambasada si li se inminau documente temporare. Apoi erau trimisi cu autobuze la niste foste cazarmi militare, unde dormeau in camere curate dar cu paturi suprapuse. Francezii din uzinele de schimb de experienta aveau week-end liber Simbata si Dumineca, dar romanii trebuiau sa vina Simbetele la Ambasada pentru sedinte si prelegeri de educatzie patriotica, iar Duminica era libera pentru orice activitati, cu conditia ca iesirile si vizitele de monumente culturale sa fie organizate in grup, minimum o pereche (cite doi), iar orice intilniri cu localnici sau colegi de la intreprinderile franceze, sa fie raportate in prealabil la ambasada.
Mi-am facut un obicei sa-i observ pe acesti “norocosi”, fie cu binoclul din geamul de bucatarie, fie plimbindu-ma pe strada si vazindu-i frumos aliniati la intrarea in ambasada. Ma gindeam cu ceva amuzament, citi colegi si prieteni din Romania, care n-au avut nici macar sansa asta, ii invidiaza cumplit pe cei “merituosi” trimisi in strainatate. O data am intrat in vorba cu un inginer simpatic care statea la rind si care a crezut in prima clipa ca eram din grupul lor. Cind a inteles, si a inteles repede din comportarea si limbajul meu ca eu eram de pe “planeta interzisa” a incetat brusc sa vorbeasca cu mine si se uita spre cer (singura sursa de sperantza), ignorindu-ma.
In aceste momente, motto-ul meu “Adio Romanie, pamint parintesc” si-a cam atins apogeul semnificatiei, si desi inca habar n-aveam ce-mi va oferi viitorul, impacarea cu “sensul unic” al emigrarii, era totala.
Timpul trecea, si intr-o buna zi am primit instiintarea ca viza mea de “Landed Immigrant” a sosit si peste doua saptamini voi pleca in Canada. Aceste ultime doua saptamini la Paris, au fost emotional la fel de puternice ca si plecarea din Romania, si desi nu mai traiam intr-o tzara oprimata si nu ma uitam cine era in spatele meu cind vorbeam, plecam de la o incertitudine europeana “libera” spre alta incertitudine, canadiana.
Am fost placut impresionat atit de numarul de persoane care si-au luat ramas bun de la mine, precum si de felul in care si-au ramas bun, si asta e adinc intiparit in sufletul si memoria mea.
Avionul Paris-Toronto era urias, si absolut plin. Francezi vizitatori, canadieni gata de intoarcere, si “bloody immigrants” care mergeau spre una din tzarile promise. Vecina mea de zbor era o tanara doamna frumoasa, inalta si foarte eleganta, cu care am schimbat citeva politeturi in Franceza. Cind conversatia s-a mai intins de-a lungul acestui zbor lung si obositor, mi s-a creat o dilema serioasa dintre a continua sa ascult franceza ei absolut oribila, diletanta si aproape neinteligibila din cauza accentului englez, sau sa trec peste partea auditiva si sa ma concentrez pe cea vizuala, care era atragatoare. Cum cele doua aspecte erau inseparabile, am facut un compromise usor, cind doamna m-a rugat sa-i corectez franceza, admitzind ca era constienta de cit de slaba era. Am mai aflat ca era avocata de profesie, partenera de firma particulara cu inca doi, incluzind fostul ei sot, ca a venit la Paris pe doua saptamini sa se relaxeze, dar cu franceza ei slaba si furtul posetei in metrou (zicea ca l-a vazut pe arabul fugind cu poseta!), atitudinea autoritazilor franceze, etc. i-au facut excursia mizrabila si dezamagitoare. Ea a aflat ca eu tocmai emigrez in Canada, si am cap si profesie buna, plus doua valize, asa si asa. Conversatia a continuat fara intrerupere vre-o 6 ore, si a fost fara indoiala deosebit de placuta. M-a m-a intrebat unde voi sta, si i-am spus ca am doua optiuni, intre a merge la un hotel al guvernului, specializat pe primirea noilor emigrantzi, sau sa ma duc la sora mea, care emigrase direct din Israel si a ajuns cu o saptamina inaintea mea la Toronto. Cind am ajuns la Toronto, mi-a facut o invitatie foarte directa si fara nici un echivoc, ca sa accept optiunea a 3-a, aceea de a veni direct la ea, ca e sufficient loc in casa ei enorma intr-un cartier de lux. Eu credeam ca a fost o gluma, dar dupa ce am terminat formalitatile de intrare si vama, care au durat pentru mine vre-o doua ore, ea statea si ma stepta. Asa ca viatza mea de nou emigrant a inceput in afara guvernului sau a familiei directe.
Dupa contactarea comunitaii evreiesti din Toronto, sectia de orientare si cautat de joburi m-a indrumat la o firma de Engineering Consulting (Okins, Leipciger) unde am avut un prim interviu la care m-am dus cu a doua masina a noii mele prietene (pentru ca prima care mi-a oferit-o si care era de 3 ori mai mare decit un Trabant, am lovit-o binisor cind am iesit din garaj). Interviul meu a durat o ora, si cind s-a terminat, d-l Leipciger, survivor de Auschwitz, proprietarul firmei si un inginer foarte capabil, mi-a spus ca Engleza mea era acceptabila, pregatirea mea inginereasca pare sa fie in regula, cineva trebuie sa-mi dea primul job si asta o va face el, si ca la inceput ma va plati cu mult mai mult decit merit, dar sarcina mea era sa progresez in 6 luni la un nivel la care plata mea sa devina mai putin decit merit! Asa ca la 3 saptamini dupa ce am ajuns in Canada am avut un job de inginer proiectant, la 6 saptamini de la sosire mi-am inchiriat o locuintza, si la 7 saptamini am avut masina mea proprie si am inapoiat masina de imprumut fara nici o zgirietura.
Ceea ce a urmat in urmatorii 26 de ani poate fi subiectul unei carti independente, dar Jurnalul unei Emigratii, se termina aici.
Gyuri Kun
Dragi prieteni,cuvintele lui Gyuri "miracolul s-a intimplat, mi-am terminat contributia, draga Juli" m-au intimpinat astazi dimineata la deschiderea computerului. Citindu-i insa rindurile, mi-am dat insa seama, ca adevaratul miracol s-a intimplat pe vremea cind aveam 10 ani, noi amindoi, cind Gyuri proaspat sosit din Praga a aterizat linga mine in banca noastra scolara de lemn, de pe timpul Notre Dame-ului din Timisoara. Invatatorul nostru, care stia ca amindoi sintem evrei, care stia ca amindoi vorbim ungureste, (Gyuri nefiind pe vremea aceea povestitorul fermecator de astazi in limba romana), ne-a asezat unul linga altul ca sa ne imprietenim...ceea ce s-a si intimplat. Acestea sint drumurile vietii...drumuri care ne despart si ne reunesc de-a lungul anilor, dar care nu ascund nici o clipa pericolul uitarii in adincul nostru. Cititi-i rindurile, savurati usurinta frazei, chiar si atunci cind descrie situatii dureroase. Lectura placuta! Cu drag,Julia