Motto (din "Das Glasperlenspiel" de H.Hesse)
"... caci intr-o anumita privinta si pentru oameni usurateci, lucrurile fara de fiinta, pot fi mai lesne si mai cu nepasare redate prin vorbe decit cele in fiinta, dar pentru istorici cucernici si constiinciosi este totusi tocmai dimpotriva: nimic nu se opune intr-atita infatisarii prin vorbe si nimic nu este totusi mai necesar sa fie pus in fata ochilor omenesti, decit anumite lucruri a caror existenta nu poate fi nici dovedita nici probata, care insa, tocmai prin aceea ca oameni cucernici si constiiciosi le trateaza intr-o masura ca pe lucruri existente, sint aproape cu un pas de existenta si de putinta de a lua nastere ..." (Albertus Secundus)
"... caci intr-o anumita privinta si pentru oameni usurateci, lucrurile fara de fiinta, pot fi mai lesne si mai cu nepasare redate prin vorbe decit cele in fiinta, dar pentru istorici cucernici si constiinciosi este totusi tocmai dimpotriva: nimic nu se opune intr-atita infatisarii prin vorbe si nimic nu este totusi mai necesar sa fie pus in fata ochilor omenesti, decit anumite lucruri a caror existenta nu poate fi nici dovedita nici probata, care insa, tocmai prin aceea ca oameni cucernici si constiiciosi le trateaza intr-o masura ca pe lucruri existente, sint aproape cu un pas de existenta si de putinta de a lua nastere ..." (Albertus Secundus)
Emigrarea mea
de Ioan Gartner
Introducere
Pentru a intelege de ce am ales acest motto la inceputul acestei scrieri, cred ca trebuie sa intelegem importanta pe care eu o dau a ceea ce s-ar putea numi poate "aerul unei epoci" sau "spiritul ei", adica acel ceva care se respira odata cu aerul, acel ceva ce misca lucrurile, din spatelel lor si pe nevazute. Acest motto m-a invatat ca, ceea ce conteza si misca lucrurile este nevazut, dar tocmai de aceea extem de important. Japonezii spun "Nimeni nu aude padurile crescind" iar un vechi dicton spune "Ceea ce se susoteste pe pamint, tuna in cer". Cam in acest sens al dublei intelegerii, a celor ce se vad, a celor ce nu se vad, precum si mai ales in reconsiderarea unora in lumina celorlalte, am incercat sa scriu si cele de mai jos. Caci precum veti vedea scriu despre ceea ce se vede si despre ceea ce nu se vede.
Mai mult, recitind insa acest motto, inteleg mai bine decit la inceput, cit de mult se potriveste el la emigrarea evreilor in general si la insasi aceasta munca pe care o face Julia in special.
Dar asta nu-i totul. Vorbind de cele vazute si nevazute, trebuie amintit si faptul ca ceea ce va urma este desigur o istorisire personala, intilnita suficient de des ca sa para banala. Dar sper ca aici, poate mai mult decit in alta parte, am putea aplica proverbul ce spune « …cu cit afimam o teza mai tare cu atit mai intens, teza insasi isi cheama anti-teza…. ». Cu alte cuvinte, cu cit mai personala pare aceasta scurta marturisire, cu atit mai clar apar, ascunse in spatele acestor rinduri banale, acele crimpeie de lumina ce marturisesc ca este vorba in fond de fapte general umane.
Mai mult, recitind insa acest motto, inteleg mai bine decit la inceput, cit de mult se potriveste el la emigrarea evreilor in general si la insasi aceasta munca pe care o face Julia in special.
Dar asta nu-i totul. Vorbind de cele vazute si nevazute, trebuie amintit si faptul ca ceea ce va urma este desigur o istorisire personala, intilnita suficient de des ca sa para banala. Dar sper ca aici, poate mai mult decit in alta parte, am putea aplica proverbul ce spune « …cu cit afimam o teza mai tare cu atit mai intens, teza insasi isi cheama anti-teza…. ». Cu alte cuvinte, cu cit mai personala pare aceasta scurta marturisire, cu atit mai clar apar, ascunse in spatele acestor rinduri banale, acele crimpeie de lumina ce marturisesc ca este vorba in fond de fapte general umane.
INTERVIEW
1.Cind ai parasit tara?
Am parasit tara pe 4 Septembrie 1975: aveam aproape 25 de ani, nu fusesem plecat in strainatate niciodata, nu zburasem inca cu avionul niciodata. Plecarea a fost deci un prim zbor, definitiv si fara putinta de a ma intoarce, la Bruxelles, unde ma astepta sotia mea de atunci. A fost ca un vis, am urcat in ceruri printre si peste nori, mai aproape de zei, ca sa cobor, dupa doua ore de plutire, intr-o alta lume. A fost un « salt in gol » si poate nu singurul din viata mea. Azi si de aici inteleg ca acest pas "a venit catre mine", ma astepta.
Chinezii, acest popor care au extins pasiunea pentru rabdare pina la tehnici de tortura, au expresia "Wei Wu Wei". In masura in care traduceri chinezesti pot fi facute, precum am inteles dintr-o carte despre budhism, "Wei Wu Wei" insemna " a actiona prin non-actiune". Cum sa intelegem acest sfat? Eu am interpretat acest dicton prin aceea ca, el ne cere sa actionam asupra rabdarii noastre, spre a astepta momentul cind lucrurile vin "spre noi" de la sine, ne cad cumva in palma singure.
In acest sens chinezesc, plecarea mea "a venit spre mine". Cu exceptia unui unic incident ce va fi lamurit mai jos si care s-a dovedit a fi un avertisment mai mult decit o piedica, toate "s-au aranjat" pentru plecarea mea.
Am parasit tara pe 4 Septembrie 1975: aveam aproape 25 de ani, nu fusesem plecat in strainatate niciodata, nu zburasem inca cu avionul niciodata. Plecarea a fost deci un prim zbor, definitiv si fara putinta de a ma intoarce, la Bruxelles, unde ma astepta sotia mea de atunci. A fost ca un vis, am urcat in ceruri printre si peste nori, mai aproape de zei, ca sa cobor, dupa doua ore de plutire, intr-o alta lume. A fost un « salt in gol » si poate nu singurul din viata mea. Azi si de aici inteleg ca acest pas "a venit catre mine", ma astepta.
Chinezii, acest popor care au extins pasiunea pentru rabdare pina la tehnici de tortura, au expresia "Wei Wu Wei". In masura in care traduceri chinezesti pot fi facute, precum am inteles dintr-o carte despre budhism, "Wei Wu Wei" insemna " a actiona prin non-actiune". Cum sa intelegem acest sfat? Eu am interpretat acest dicton prin aceea ca, el ne cere sa actionam asupra rabdarii noastre, spre a astepta momentul cind lucrurile vin "spre noi" de la sine, ne cad cumva in palma singure.
In acest sens chinezesc, plecarea mea "a venit spre mine". Cu exceptia unui unic incident ce va fi lamurit mai jos si care s-a dovedit a fi un avertisment mai mult decit o piedica, toate "s-au aranjat" pentru plecarea mea.
2.Ce te-a determinat sa iei aceasta hotarire?
De fapt trei cauze m-au decis la plecare, daca ma gindesc bine.
Prima cauza era legata de faptul ca doream, cu orice chip, sa vad lumea, sa nu-mi treaca viata fara sa "o traiesc". Lumea se putea si vizita doar implicind intoarceri, dar asta nu suridea de fel sufletului meu. In cazul meu, a o "trai" insemna a trai din plin, deci a exclude intoarcerile, cel putin cele prea timpurii. Sint multe povestiri despre ratacitori care-si gasesc tihna doar la intorcerea acasa. Mama mi-a povestit o astfel de poveste, Peer Gynt-ul nordic e tot ceva in acest gen, ca sa nu mai vorbim de vestitul Ulise, dar eu sint evreul ratacitor si deci despre intoarcere nu poate fi vorba. Poate ca povestea din ultimul paragraf sa arunce o lumina mai clara referitoare la acest subiect. Poate ca m-au trezit la ratacire versurile lui L.Blaga
La obirsie, la izvor,
Nici o apa nu se intorce
Decit sub chip de nor
Decit sub chip de dor
Cred totusi ca in cazul meu este vorba de dorinta de a apartine lumii, de a deveni un fel de "Weltbürger".
Ce se ascunde sub aceasta dorinta? Poate orgoliul de a deveni o fiinta invaluita in povesti. Unchiul meu Ioan, fratele mamei al carui nume il port, care-mi era tare drag, era un cuceritor fumator de pipa si un mare povestitor, o adevarata tolba de povesti. Cine stie, poate doream sa-i seman!
Al doilea motiv era de ordin familiar si deci poate motivul cel mai real. Am luat hotarirea plecarii cu mult inaintea plecarii reale, pentru ca, desi faceam parte dintr-o familie unita si care ma iubea, eu nu aveam acasa destul "aer sa respir....". Semne psihologice clare aratau ca plecarea reala a fost anuntata, si nu odata, in mod simbolic prin acte ce nu sufereau alta interpretare. In ultimii 7 ani petrecuti in Romania, imi faurisem o familie "de imprumut" si eram acolo foarte des, aproape zilnic. Tatal meu "de imprumut" a fost jurnalistul semi-evreu de limba maghiara, Eric Majtenyi, de origine din Timisoara, al carui nume era de fapt Mann, Majtenyi fiind numele schimbat. Casa lui vesnic deschisa boemei maghiare din Bucuresti, a fost locul in care am intilnit mai toate sleahta pestrita a literaturii maghiare de la sfirsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 (Süto Andràs, Pàskàndi Geza, Bajor Bandi, Sàsz Jànos, Földes Laci etc...) Azi inteleg, reflectind la motivele plecarii mele, ca eu cautam un mod de a pleca de acasa, caci acolo, fratele si sora mea erau prea "stralucitori"… elevi buni, mereu premianti, foarte apreciati la universitate etc...Eu, indragostit de mama peste poate, nu gaseam spatiul necesar sa ma fac admirat. E ciudat ca desi aveam familie si-n Germania (familia tatei) si-n Israel (familia mamei), cumva nici una dintre ele nu ma atragea.
Al treilea motiv era de ordin sentimental si sexual. Lipsa de anticonceptionale in Romania era cronica si abstinenta ma durea pur si simplu cu toate implicatiile psihologice usor de imaginat. Cunosc cel putin doua cazuri de fete tinere care au avortat in niste conditii de care azi ar trebui sa ne rusinam. Problema aceasta nu era numai a mea, ea a bintuit sufletele celor din Romania si de curind, dupa multi ani, romanii au facut un film premiat pe tema asta. Ideea ca o legatura, ce o visam romatica chiar daca nu definitiva, ar putea sfirsii astfel, ma ingheta de spaima. Cind am conoscut-o pe Ann, am fost deodata si pe loc fascinat nu numai de cineva care traia in "lumea mare" dar si de cineva care nu facea din dragoste o problema. Prin casatoria cu ea, se arajau deodata multe: plecam neajutat de nimeni din familie, plecam de unul singur. Nu aveam obligatii fata de nici o tara: nici fata de Germania, nici fata de Israel, eram dator doar mie insumi. Acasa voi fi sarbatorit ca niciodata cind ma voi intorce ca fiu prodig. In sfirsit voi vedea lumea cum doresc eu, fara sa datorez nici o recunostinta nimanui.
Desigur am fost intrebat: bine dar care-i adevarul? Pe Ann, de care te-ai despartit, ai iubit-o? As incepe raspunsul meu amintind ce zicea O. Wilde: “expresia ‘Adevarul pur si simplu’ este absurda, caci adevarul este rar pur si inca si mai rar simplu”. Realitatea, privita azi de aici, este ca Ann m-a orbit cu luminile occidentului care o proiectau pe un fundal de vis si care ma faceau sa nu pot sa vad ceea ce poate ar fi trebuit sa vad. Dar eram poate prea tinar pentru a intelege sau a vedea toate astea. Mama a inteles mai bine lucrurile, iata un semn poate, ca pentru ea lucrurile erau destul de clare. Pentru mine insa, atunci nu au fost...Cind am ajuns in occident, Ann mi-a aparut in propria ei lumina si cind am incpeut sa ma trezesc din socul schimbarilor, lucrurile aveau un cu totul alt sens. Dar asta e alta poveste.
De fapt trei cauze m-au decis la plecare, daca ma gindesc bine.
Prima cauza era legata de faptul ca doream, cu orice chip, sa vad lumea, sa nu-mi treaca viata fara sa "o traiesc". Lumea se putea si vizita doar implicind intoarceri, dar asta nu suridea de fel sufletului meu. In cazul meu, a o "trai" insemna a trai din plin, deci a exclude intoarcerile, cel putin cele prea timpurii. Sint multe povestiri despre ratacitori care-si gasesc tihna doar la intorcerea acasa. Mama mi-a povestit o astfel de poveste, Peer Gynt-ul nordic e tot ceva in acest gen, ca sa nu mai vorbim de vestitul Ulise, dar eu sint evreul ratacitor si deci despre intoarcere nu poate fi vorba. Poate ca povestea din ultimul paragraf sa arunce o lumina mai clara referitoare la acest subiect. Poate ca m-au trezit la ratacire versurile lui L.Blaga
La obirsie, la izvor,
Nici o apa nu se intorce
Decit sub chip de nor
Decit sub chip de dor
Cred totusi ca in cazul meu este vorba de dorinta de a apartine lumii, de a deveni un fel de "Weltbürger".
Ce se ascunde sub aceasta dorinta? Poate orgoliul de a deveni o fiinta invaluita in povesti. Unchiul meu Ioan, fratele mamei al carui nume il port, care-mi era tare drag, era un cuceritor fumator de pipa si un mare povestitor, o adevarata tolba de povesti. Cine stie, poate doream sa-i seman!
Al doilea motiv era de ordin familiar si deci poate motivul cel mai real. Am luat hotarirea plecarii cu mult inaintea plecarii reale, pentru ca, desi faceam parte dintr-o familie unita si care ma iubea, eu nu aveam acasa destul "aer sa respir....". Semne psihologice clare aratau ca plecarea reala a fost anuntata, si nu odata, in mod simbolic prin acte ce nu sufereau alta interpretare. In ultimii 7 ani petrecuti in Romania, imi faurisem o familie "de imprumut" si eram acolo foarte des, aproape zilnic. Tatal meu "de imprumut" a fost jurnalistul semi-evreu de limba maghiara, Eric Majtenyi, de origine din Timisoara, al carui nume era de fapt Mann, Majtenyi fiind numele schimbat. Casa lui vesnic deschisa boemei maghiare din Bucuresti, a fost locul in care am intilnit mai toate sleahta pestrita a literaturii maghiare de la sfirsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 (Süto Andràs, Pàskàndi Geza, Bajor Bandi, Sàsz Jànos, Földes Laci etc...) Azi inteleg, reflectind la motivele plecarii mele, ca eu cautam un mod de a pleca de acasa, caci acolo, fratele si sora mea erau prea "stralucitori"… elevi buni, mereu premianti, foarte apreciati la universitate etc...Eu, indragostit de mama peste poate, nu gaseam spatiul necesar sa ma fac admirat. E ciudat ca desi aveam familie si-n Germania (familia tatei) si-n Israel (familia mamei), cumva nici una dintre ele nu ma atragea.
Al treilea motiv era de ordin sentimental si sexual. Lipsa de anticonceptionale in Romania era cronica si abstinenta ma durea pur si simplu cu toate implicatiile psihologice usor de imaginat. Cunosc cel putin doua cazuri de fete tinere care au avortat in niste conditii de care azi ar trebui sa ne rusinam. Problema aceasta nu era numai a mea, ea a bintuit sufletele celor din Romania si de curind, dupa multi ani, romanii au facut un film premiat pe tema asta. Ideea ca o legatura, ce o visam romatica chiar daca nu definitiva, ar putea sfirsii astfel, ma ingheta de spaima. Cind am conoscut-o pe Ann, am fost deodata si pe loc fascinat nu numai de cineva care traia in "lumea mare" dar si de cineva care nu facea din dragoste o problema. Prin casatoria cu ea, se arajau deodata multe: plecam neajutat de nimeni din familie, plecam de unul singur. Nu aveam obligatii fata de nici o tara: nici fata de Germania, nici fata de Israel, eram dator doar mie insumi. Acasa voi fi sarbatorit ca niciodata cind ma voi intorce ca fiu prodig. In sfirsit voi vedea lumea cum doresc eu, fara sa datorez nici o recunostinta nimanui.
Desigur am fost intrebat: bine dar care-i adevarul? Pe Ann, de care te-ai despartit, ai iubit-o? As incepe raspunsul meu amintind ce zicea O. Wilde: “expresia ‘Adevarul pur si simplu’ este absurda, caci adevarul este rar pur si inca si mai rar simplu”. Realitatea, privita azi de aici, este ca Ann m-a orbit cu luminile occidentului care o proiectau pe un fundal de vis si care ma faceau sa nu pot sa vad ceea ce poate ar fi trebuit sa vad. Dar eram poate prea tinar pentru a intelege sau a vedea toate astea. Mama a inteles mai bine lucrurile, iata un semn poate, ca pentru ea lucrurile erau destul de clare. Pentru mine insa, atunci nu au fost...Cind am ajuns in occident, Ann mi-a aparut in propria ei lumina si cind am incpeut sa ma trezesc din socul schimbarilor, lucrurile aveau un cu totul alt sens. Dar asta e alta poveste.
3. Cum te-ai simtit in zilele dinaintea hotaririi?
Nu au fost astfel de zile, hotarirea era luata de mult, era ca un imbold launtric care mi s-a dezvaluit treptat, precum creste lumina diminetii
Nu au fost astfel de zile, hotarirea era luata de mult, era ca un imbold launtric care mi s-a dezvaluit treptat, precum creste lumina diminetii
4. Ai plecat legal, cu pasaport?
Legal si cu pasaport: eram casatorit cu o belgianca, aveam statutul de cetatean Roman rezident in strainatate.
Legal si cu pasaport: eram casatorit cu o belgianca, aveam statutul de cetatean Roman rezident in strainatate.
5. Cum ai petrecut ultimele 24 de ore inainte de plecare?
Febril, tare febril, din cauza ca consulul belgian nu vroia sa-mi dea viza.
O clarificare este aici necesara. La inceputul relatiei mele cu Ann, ea a adus in Romania o buna prietena de-a ei, care s-a indragostit de un prieten de-al meu. Vreme indelungata ne-am frecventat in patru si-n Romania, si-n Belgia. Pe cind eram inca in Romania, ei doi erau in relatii foarte bune si strinse cu consulul belgian din Romania de atunci, caci mama ei lucra la ministerul afacerilor externe din Belgia. In desele discutii dintre acesti prieteni si consul, sau dintre ei doi si familia ei, acest prieten al meu a vorbit poate cam «prea abundent» consulului si viitoarei soacre despre convingerile comuniste ale lui tata, precum si despre educatia comunista pe care am primit-o. Fara sa aiba neaparat intentii rele, fara indoiala tras in mod dibaci de limba, probabil din cauza celor spuse de el lucrurile au luat o intorsatura foarte neasteptata.
Cind securiatea romana mi-a acordat pasaportul, brusc si ciudat amabasada Belgiei imi refuza viza pe motive obscure! Consulul se facea ocupat, apoi imi dadea diferite "argumente": ba ca-mi lipsesc "piese la dosar", ba ca mi s-a pierdut dosarul etc...Azi, desi nu am decit dovezi vagi, sint convis ca trancanelile neglijente ale fostului meu prieten au fost desigur cauza acestor "tracasari administrative".
Era extem de straniu, parca lumea era cu fundul in sus, caci obstacolele veneau de unde te asteptai mai putin. In plus, cum toate se aranjau, aceste piedici pareau ca pun totul sub semnul intrebarii, ca si cum as fi fost suspendat in aer in timpul unui salt. Acum stiu vorba ce zice: "Apara-ma doamne de prieteni, caci de dusmani ma apar eu singur".
Aceste ultime trei saptamini, mi-au inegrit rau de tot ultimele zile din Romania, au fost tare greu de indurat si le-am trait intr-o stare de enervare continua. Era complet ridicol: aveam pasaportul atit de dorit de multi, iar lucrurile stateau pe loc din cauza ca consulul belgian tot ezita sa-mi dea viza. Pina la urma interventiile familiei sotiei mele in Belgia au aranjat lucurile.
Mi-am jurat totusi ca voi incerca cu orice chip sa clarific motivul pentru care lucrurile au mers astfel, cu ait mai mult cu cit in cazul prietenului meu, lucrurile au mers ca pe roate: viza a venit la timp, desi ceruta mult dupa a mea. Cam ciudat, nu? Cu atit mai ciudat cu cit, mai tirziu, in timpul procedurilor de obtinere a cetateniei belgiene, in mod clar securiatea belgiana a fost mult mai vigilenta cu mine decit cu prietenul meu, emigrat in conditii absolut identice cu ale mele. Mai mult chiar: tatal prietenului meu a avut si el un trecut comunist de care insa, bineinteles, nu s-a pomenit mai nimic. Azi si aici, toate astea sint doar nimicuri din trecut, cenusa si scrum ce ne par derizorii, dar atunci, ele nu au fost deloc asa.
Febril, tare febril, din cauza ca consulul belgian nu vroia sa-mi dea viza.
O clarificare este aici necesara. La inceputul relatiei mele cu Ann, ea a adus in Romania o buna prietena de-a ei, care s-a indragostit de un prieten de-al meu. Vreme indelungata ne-am frecventat in patru si-n Romania, si-n Belgia. Pe cind eram inca in Romania, ei doi erau in relatii foarte bune si strinse cu consulul belgian din Romania de atunci, caci mama ei lucra la ministerul afacerilor externe din Belgia. In desele discutii dintre acesti prieteni si consul, sau dintre ei doi si familia ei, acest prieten al meu a vorbit poate cam «prea abundent» consulului si viitoarei soacre despre convingerile comuniste ale lui tata, precum si despre educatia comunista pe care am primit-o. Fara sa aiba neaparat intentii rele, fara indoiala tras in mod dibaci de limba, probabil din cauza celor spuse de el lucrurile au luat o intorsatura foarte neasteptata.
Cind securiatea romana mi-a acordat pasaportul, brusc si ciudat amabasada Belgiei imi refuza viza pe motive obscure! Consulul se facea ocupat, apoi imi dadea diferite "argumente": ba ca-mi lipsesc "piese la dosar", ba ca mi s-a pierdut dosarul etc...Azi, desi nu am decit dovezi vagi, sint convis ca trancanelile neglijente ale fostului meu prieten au fost desigur cauza acestor "tracasari administrative".
Era extem de straniu, parca lumea era cu fundul in sus, caci obstacolele veneau de unde te asteptai mai putin. In plus, cum toate se aranjau, aceste piedici pareau ca pun totul sub semnul intrebarii, ca si cum as fi fost suspendat in aer in timpul unui salt. Acum stiu vorba ce zice: "Apara-ma doamne de prieteni, caci de dusmani ma apar eu singur".
Aceste ultime trei saptamini, mi-au inegrit rau de tot ultimele zile din Romania, au fost tare greu de indurat si le-am trait intr-o stare de enervare continua. Era complet ridicol: aveam pasaportul atit de dorit de multi, iar lucrurile stateau pe loc din cauza ca consulul belgian tot ezita sa-mi dea viza. Pina la urma interventiile familiei sotiei mele in Belgia au aranjat lucurile.
Mi-am jurat totusi ca voi incerca cu orice chip sa clarific motivul pentru care lucrurile au mers astfel, cu ait mai mult cu cit in cazul prietenului meu, lucrurile au mers ca pe roate: viza a venit la timp, desi ceruta mult dupa a mea. Cam ciudat, nu? Cu atit mai ciudat cu cit, mai tirziu, in timpul procedurilor de obtinere a cetateniei belgiene, in mod clar securiatea belgiana a fost mult mai vigilenta cu mine decit cu prietenul meu, emigrat in conditii absolut identice cu ale mele. Mai mult chiar: tatal prietenului meu a avut si el un trecut comunist de care insa, bineinteles, nu s-a pomenit mai nimic. Azi si aici, toate astea sint doar nimicuri din trecut, cenusa si scrum ce ne par derizorii, dar atunci, ele nu au fost deloc asa.
6. De la cine ti-ai luat ramas bun? De ce iti amintesti in mod deosebit?
Imi amintesc bine de starea mea de agitatie febrila de inainte de plecare, dar nu am amintiri specifice legate de luari de ramas bun. Toti stiau ca plec la sotia mea si ca ma voi intoarce in citva ani in vizita, totul era cit se poate de oficial. Azi imi pare rau ca nu mi-am luat rams bun cum se cuvenea de la Eric Majtenyi. Eu am putut reveni in Romania numai dupa ce am renuntat la cetatenia romana, iar el murise intre timp de cancer. Nimeni nu a banuit insa acest deznodamint la data plecarii mele.
Imi amintesc bine de starea mea de agitatie febrila de inainte de plecare, dar nu am amintiri specifice legate de luari de ramas bun. Toti stiau ca plec la sotia mea si ca ma voi intoarce in citva ani in vizita, totul era cit se poate de oficial. Azi imi pare rau ca nu mi-am luat rams bun cum se cuvenea de la Eric Majtenyi. Eu am putut reveni in Romania numai dupa ce am renuntat la cetatenia romana, iar el murise intre timp de cancer. Nimeni nu a banuit insa acest deznodamint la data plecarii mele.
7. Cine te-a ajutat in acea zi/in perioada inainte de plecare? Cum te-a ajutat?
La pregatirea celor necesare plecarii, m-a ajutat un evreu pe care l-am platit si care cunostea toate filoanele acestor demersuri. El mi-a facut rost de toate documentele cerute de autoritatile Romane. Era o meserie care se practica des in acele timpuri. Sint convis ca persoanele ce faceau aceste servicii ar avea enorm de spus despre emigrarea multor persoane si familii. In febrele de inaite de plecare, ai mei ma tot linisteau si-mi spuneau sa am rabdare ca totul se va aranja, dar linistea si pacea pe care mi-o doream, ca sa-mi iau ramas bun de la cele din jur nu am avut-o din cauza neplacerilor legate de obtinerea vizei belgiene. Odata obtinuta viza, am plecat aproape imediat, caci imi era foarte teama ca securitatea romana se razgindeste si-mi retrage pasaportul.
La pregatirea celor necesare plecarii, m-a ajutat un evreu pe care l-am platit si care cunostea toate filoanele acestor demersuri. El mi-a facut rost de toate documentele cerute de autoritatile Romane. Era o meserie care se practica des in acele timpuri. Sint convis ca persoanele ce faceau aceste servicii ar avea enorm de spus despre emigrarea multor persoane si familii. In febrele de inaite de plecare, ai mei ma tot linisteau si-mi spuneau sa am rabdare ca totul se va aranja, dar linistea si pacea pe care mi-o doream, ca sa-mi iau ramas bun de la cele din jur nu am avut-o din cauza neplacerilor legate de obtinerea vizei belgiene. Odata obtinuta viza, am plecat aproape imediat, caci imi era foarte teama ca securitatea romana se razgindeste si-mi retrage pasaportul.
8. Cine s-a distantat de tine din cauza fricii de a avea contact cu tine?
Nimeni! Toti stiau ca plec si ca plec legal. Casatoria mea a fost aprobata de consiliul de stat, sotia mea s-a intors in Belgia din "motive familiare", iar eu trebuia sa o urmez.
Nimeni! Toti stiau ca plec si ca plec legal. Casatoria mea a fost aprobata de consiliul de stat, sotia mea s-a intors in Belgia din "motive familiare", iar eu trebuia sa o urmez.
9. Cine a abuzat de statutul tau de „paria"? Exemple?
Absolut nimeni din Romania, in afara doar de consulul belgian care "ezita" sa-mi dea viza.
In general, exista in mentalitatea functionarului, mai ales a celor care servesc la un ghiseu unde-i coada, ceva din cruzimea si mentalitatea paiajenului care stie ca ai cazut "in plasa lui". Tu ai urgenta nevoie de el, dar el nu se grabeste, te devoreaza incet si cu oarecare satisfactie iti urmareste zimbind zbaterile de insecta prinsa.
Se pot spune multe despre raul facut de cei ce lucrau in serviciul securitatii, dar eu as dori sa vorbesc despre un alt fapt, nu mai putin important si relevant, ci doar mai putin remarcat.
Cei ce au trait in tarile de est in timpul comunismului, pot scrie multe despre neglijenta si nepasarea cu care functionarii de la ambasadele tarilor occidentale tratau populatia locala. Desi nu a fost cazul meu decit pentru scurta vreme, imi pare extrem de important de amintit, macar si numai de dragul marturisiri, ca toata aceasta degradare umana nu era datorata doar cunoscutei « Securitate » din Romania. Se adauga la asta si dispretul sfidator la care erau dese ori supusi cei ce doreau sa plece, chiar de catre functionarii ambasadelor tarilor straine, « civilizate ».
Oameni care veneau de departe, unii din provincie, uneori batrini si / sau bolnavi, veniti cu mari eforturi, erau pusi sa astepte in Bucuresti zile in sir, pentru ca apoi sa li se spuna un fapt, care ar fi putut fi spus in 10 secunde (e.g. cum ca cutare sau cutare formalitate administrativa nu s-a facut, sau ca nu s-a facut cum trebuie), fapt care le cerea sa revina sau sa refaca proceduri extrem de lungi, complicate si-n fond umilitoare.
Serviciile ambasadelor lucrau deseori cu personal putin, intr-un orar extrem de limitat, in conditii proaste si umilitoare. Unii functionari, poate chiar localnici si ei, adaugau la toata aceasta crincena mizerie umana si propriul lor dezgust si dispret. Functionarii straini afisau acea teribla nepasare iritata, atit de rusinos umana, a celui care fiind cetateanul unei lumi "civilizat-superioare", trebuie sa se coboare la nivelul "pariei" de mai jos decit el. Acest soi de functionar strain, trebuia sa-si "murdareasca minutele curate" facind meseria pentru care era de fapt platit regeste si care-i permitea sa traiasca boiereste, ca cetatean "de clasa intiia" printre "indigeni".
Este pacat ca nimic prea consistent nu a fost scris despre acest mediu, cel putin dupa cite stiu eu. Ar fi loc pentru citeva adevaruri care ar fi greu de inghitit de catre unii « civilizatori » civlizati. Stigamtizarea oricarei dorintei de a umili imi apare o obligatie pentru noi, cei de azi, mai ales ca evrei. Cum altfel am putea onora memoria celor atit de obiditi, ce ne-au fost stramosi si carora le datoram viata nostra de azi?
Absolut nimeni din Romania, in afara doar de consulul belgian care "ezita" sa-mi dea viza.
In general, exista in mentalitatea functionarului, mai ales a celor care servesc la un ghiseu unde-i coada, ceva din cruzimea si mentalitatea paiajenului care stie ca ai cazut "in plasa lui". Tu ai urgenta nevoie de el, dar el nu se grabeste, te devoreaza incet si cu oarecare satisfactie iti urmareste zimbind zbaterile de insecta prinsa.
Se pot spune multe despre raul facut de cei ce lucrau in serviciul securitatii, dar eu as dori sa vorbesc despre un alt fapt, nu mai putin important si relevant, ci doar mai putin remarcat.
Cei ce au trait in tarile de est in timpul comunismului, pot scrie multe despre neglijenta si nepasarea cu care functionarii de la ambasadele tarilor occidentale tratau populatia locala. Desi nu a fost cazul meu decit pentru scurta vreme, imi pare extrem de important de amintit, macar si numai de dragul marturisiri, ca toata aceasta degradare umana nu era datorata doar cunoscutei « Securitate » din Romania. Se adauga la asta si dispretul sfidator la care erau dese ori supusi cei ce doreau sa plece, chiar de catre functionarii ambasadelor tarilor straine, « civilizate ».
Oameni care veneau de departe, unii din provincie, uneori batrini si / sau bolnavi, veniti cu mari eforturi, erau pusi sa astepte in Bucuresti zile in sir, pentru ca apoi sa li se spuna un fapt, care ar fi putut fi spus in 10 secunde (e.g. cum ca cutare sau cutare formalitate administrativa nu s-a facut, sau ca nu s-a facut cum trebuie), fapt care le cerea sa revina sau sa refaca proceduri extrem de lungi, complicate si-n fond umilitoare.
Serviciile ambasadelor lucrau deseori cu personal putin, intr-un orar extrem de limitat, in conditii proaste si umilitoare. Unii functionari, poate chiar localnici si ei, adaugau la toata aceasta crincena mizerie umana si propriul lor dezgust si dispret. Functionarii straini afisau acea teribla nepasare iritata, atit de rusinos umana, a celui care fiind cetateanul unei lumi "civilizat-superioare", trebuie sa se coboare la nivelul "pariei" de mai jos decit el. Acest soi de functionar strain, trebuia sa-si "murdareasca minutele curate" facind meseria pentru care era de fapt platit regeste si care-i permitea sa traiasca boiereste, ca cetatean "de clasa intiia" printre "indigeni".
Este pacat ca nimic prea consistent nu a fost scris despre acest mediu, cel putin dupa cite stiu eu. Ar fi loc pentru citeva adevaruri care ar fi greu de inghitit de catre unii « civilizatori » civlizati. Stigamtizarea oricarei dorintei de a umili imi apare o obligatie pentru noi, cei de azi, mai ales ca evrei. Cum altfel am putea onora memoria celor atit de obiditi, ce ne-au fost stramosi si carora le datoram viata nostra de azi?
10. Unde ai dormit in ultima noapte?
Acasa la parintii mei, in patul meu.
Acasa la parintii mei, in patul meu.
11. Ce s-a intimplat cu „bunurile" tale?
Mi le-au adus incet parintii cind au venit in vizita la mine.
Mi le-au adus incet parintii cind au venit in vizita la mine.
12. Ai avut voie/posibilitatea de a-ti lua lucrurile dragi/fotografii, scrisori, jurnal cu tine?
Nu prea era ce....toate mi-au fost aduse cu timpul cu diferite ocazii prin vizite
Nu prea era ce....toate mi-au fost aduse cu timpul cu diferite ocazii prin vizite
13. Ai plecat singur, sau cu cineva drag? Singur, dar sotia mea, Ann ma astepta la Bruxelles in Belgia.
14. Ce ai simtit in momentul pornirii trenului/ridicarii avionului?
Ca incepe o profunda si mare aventura. In mod straniu, in momentul placarii mele VIATA imi facea o aluzie la nasterea mea, fapt de care mi-am dat seama mai tirziu. VIATA face astfel de glume si aluzii uneori. Linga mine in avion a stat tocmai pianista Anca Rahmud care zbura la Londra. De ce "aluzie"? De ce "tocmai"? Aluzia pomenita consta in faptul ca, dupa spusele prietenei mele Mara Thaler, la maternitatea Elias unde m-am nascut, tipam cit sapte eu si Anca Rahmud incit toate surorile spuneau, cind erau intrebate de unde vine zgomotul: "Tipa Gartner si Rahmud". Deci au plecat deodata "Gartner si Rahmud" precum tot impreuna au si tipat pe cind erau sugaci. Plecarea mea era deci primul pas spre o renastere, precum il indica si faptul ca Anca Rahmud era linga mine.
Ca incepe o profunda si mare aventura. In mod straniu, in momentul placarii mele VIATA imi facea o aluzie la nasterea mea, fapt de care mi-am dat seama mai tirziu. VIATA face astfel de glume si aluzii uneori. Linga mine in avion a stat tocmai pianista Anca Rahmud care zbura la Londra. De ce "aluzie"? De ce "tocmai"? Aluzia pomenita consta in faptul ca, dupa spusele prietenei mele Mara Thaler, la maternitatea Elias unde m-am nascut, tipam cit sapte eu si Anca Rahmud incit toate surorile spuneau, cind erau intrebate de unde vine zgomotul: "Tipa Gartner si Rahmud". Deci au plecat deodata "Gartner si Rahmud" precum tot impreuna au si tipat pe cind erau sugaci. Plecarea mea era deci primul pas spre o renastere, precum il indica si faptul ca Anca Rahmud era linga mine.
15. A existat posibilitatea reintoarcerii in vizita, sau a fost o plecare intr-adevar „definitiva"?
Cum mi-am primit cetatenia belgiana (cam prin 1980) si am primit renuntarea le cetatenia romana (cam tot atunci) m-am intors in Romania in vizita. Dar in timpul acestor vizite in Romania, eram pur si simplu isteric si nu eram linistit decit atunci cind avionul isi anunta decolarea spre Bruxelles. Aceasta teama merita o atentie prin ea insasi. Ea se explica poate prin importanta ce avea in viata mea acest pas si poate prin faptul ca revenirea amintea de felul cum o "prostie administrativa" iti poate afecta in mod profund viata.
Cum mi-am primit cetatenia belgiana (cam prin 1980) si am primit renuntarea le cetatenia romana (cam tot atunci) m-am intors in Romania in vizita. Dar in timpul acestor vizite in Romania, eram pur si simplu isteric si nu eram linistit decit atunci cind avionul isi anunta decolarea spre Bruxelles. Aceasta teama merita o atentie prin ea insasi. Ea se explica poate prin importanta ce avea in viata mea acest pas si poate prin faptul ca revenirea amintea de felul cum o "prostie administrativa" iti poate afecta in mod profund viata.
16. Ce te-a durut in mod deosebit la plecare?
Nu-mi amintesc de vreo durere, eram ca si anesteziat, drogat, pluteam...
Nu-mi amintesc de vreo durere, eram ca si anesteziat, drogat, pluteam...
17. Ce te doare inca si astazi?
Vai dar cite ar fi de spus, da-mi Doamne puterile cele dintii. Julia draga ratacitorul stie, caci VIATA l-a invatat, ca Bucuria si Tristetea sint doua zine gemene nedespartite, iar omul nu-si poate deschide sufletul doar uneia dintre ele. Cind una te imbratiseaza zgomots, cealalta intra pe furis, cind una maninca cu tine la masa cealalta iti doarme in asternut, cind una te scutura febril, cealalta te mingiie gingas. Si cum ar putea fi altfel? Daca ma uit in inima mea, plinsul de azi nu este pentru ceea ce ma fericea ieri? Si daca ma uit iar, nu ma bucur azi de ce m-a intristat in trecut? Precum clar-obscurul tablourilor lui Rembrandt sau Caravaggio, aceste zine gemene sint doar umbra si lumina ce arunca asupra faptelor stralucirile focului din sufletului nostru. Cum sufletul nostru se misca, tot astfel aceleasi fapte ni se infatiseaza imbaiate diferit de jocul de lumini si umbre create de insasi focul durerilor si bucuriilor nostre
Vai dar cite ar fi de spus, da-mi Doamne puterile cele dintii. Julia draga ratacitorul stie, caci VIATA l-a invatat, ca Bucuria si Tristetea sint doua zine gemene nedespartite, iar omul nu-si poate deschide sufletul doar uneia dintre ele. Cind una te imbratiseaza zgomots, cealalta intra pe furis, cind una maninca cu tine la masa cealalta iti doarme in asternut, cind una te scutura febril, cealalta te mingiie gingas. Si cum ar putea fi altfel? Daca ma uit in inima mea, plinsul de azi nu este pentru ceea ce ma fericea ieri? Si daca ma uit iar, nu ma bucur azi de ce m-a intristat in trecut? Precum clar-obscurul tablourilor lui Rembrandt sau Caravaggio, aceste zine gemene sint doar umbra si lumina ce arunca asupra faptelor stralucirile focului din sufletului nostru. Cum sufletul nostru se misca, tot astfel aceleasi fapte ni se infatiseaza imbaiate diferit de jocul de lumini si umbre create de insasi focul durerilor si bucuriilor nostre
18. In ce masura crezi ca „plecarea" ti-a influentat viata de astazi?
Influentat e putin spus, plecarea mea este insasi viata mea: nici nu-mi pot imagina viata mea altfel! Pe de-o parte copiii mei, lumina zilelor mele, sint nascuti din plecarea aceasta. Desi cu sotia mea nu m-am inteles bine, chiar de s-ar intoarce timpul indarat, m-as casatorii tot cu ea, caci vreau sa am aceiasi copii. Le-am spus-o copiilor mei cel putin de doua ori... Pe de alta parte pe mine insumi plecarea, emigratia, m-a sculptat, m-a facut sa fiu ceea ce sint. Ea m-a facut sa ma caut, sa caut judaismul, sa ma inteleg, ea este pasul fundamental al vietii mele.... Ea nu putea fi doar o influenta, ea a cladit, a construit, a sculptat, a facut omul care sint azi!! Nu poate incapea nici o indoiala: emigratia sau nimic! Deci emigratia, deci AHASVERUS....
Dar iata inca un fapt graitor. Sa incep prin a spune ca dupa textele vechi, exista o legatura strinsa intre nume si caracterul sau esenta unei persoane. A numi pe cineva, avea si un sens de a domina, a cunoaste esenta cuiva. A spune cum te cheama, a te prezenta, este un fel de a spune cine esti chiar pina in zilele noastre. Nu degeaba numele PREAINALTULUI nu poate fi spus, nu degeaba a schimbat Isus numele lui Simon in Petru.
Dar sa revin prin a remarca ca in familia nostra erau « Gartnerii » si « Reisnerii » adica cei ce semanau cu familia lui tata sau a lui mama. Bunica, mama si cu mine eram « Reisnerii » pe cind ceilalti (tata, fratele meu Paul si sora mea Agneta) erau « Gartnerii ». Numele mamei mele era «Reisner» ceea ce inseamna « calator ». Sa fi fost o intimplare ? Tot ce se poate, dar una care ne vesteste despre cele ce vor veni.
Influentat e putin spus, plecarea mea este insasi viata mea: nici nu-mi pot imagina viata mea altfel! Pe de-o parte copiii mei, lumina zilelor mele, sint nascuti din plecarea aceasta. Desi cu sotia mea nu m-am inteles bine, chiar de s-ar intoarce timpul indarat, m-as casatorii tot cu ea, caci vreau sa am aceiasi copii. Le-am spus-o copiilor mei cel putin de doua ori... Pe de alta parte pe mine insumi plecarea, emigratia, m-a sculptat, m-a facut sa fiu ceea ce sint. Ea m-a facut sa ma caut, sa caut judaismul, sa ma inteleg, ea este pasul fundamental al vietii mele.... Ea nu putea fi doar o influenta, ea a cladit, a construit, a sculptat, a facut omul care sint azi!! Nu poate incapea nici o indoiala: emigratia sau nimic! Deci emigratia, deci AHASVERUS....
Dar iata inca un fapt graitor. Sa incep prin a spune ca dupa textele vechi, exista o legatura strinsa intre nume si caracterul sau esenta unei persoane. A numi pe cineva, avea si un sens de a domina, a cunoaste esenta cuiva. A spune cum te cheama, a te prezenta, este un fel de a spune cine esti chiar pina in zilele noastre. Nu degeaba numele PREAINALTULUI nu poate fi spus, nu degeaba a schimbat Isus numele lui Simon in Petru.
Dar sa revin prin a remarca ca in familia nostra erau « Gartnerii » si « Reisnerii » adica cei ce semanau cu familia lui tata sau a lui mama. Bunica, mama si cu mine eram « Reisnerii » pe cind ceilalti (tata, fratele meu Paul si sora mea Agneta) erau « Gartnerii ». Numele mamei mele era «Reisner» ceea ce inseamna « calator ». Sa fi fost o intimplare ? Tot ce se poate, dar una care ne vesteste despre cele ce vor veni.
19. Cum interpretezi aceasta influenta?
Numele meu AHASVERUS sta marturie: asta ar fi deja un raspuns, dar sa nu fim lasi si nici lenesi: hai sa o luam pieptis! Ajuta-mi Doamne ca multe mai sint de spus, ca doar stii vorba ceea "Fa-ti bace cruce mare ca-i dracul batrin!" !! Deci sa ne facem cruce mare...
Emigratia este o stramutare a trupului, dar luptind cu ea, descoperi ca de cind te-ai nascut calatoresti macar in timp, iar viata iti arata ca si asta este o emigrare, lenta sau rapida, mai lunga sau mai scurta, dar tot o emigrare, una pe care o simti mai domol la inceput, dar mai puternic spre sfirsit. Intelegi atunci ca, precum ziceam, ratacirile nu sint cele facute cu trupul ci sint cele ale sufletului, ale sufletului zbuciumat. Cind sint singur cu nelinistile lui, in noptile agitate si nedormite, pline de acel nesomn in care ascultam suflul vintului, ce-mi amintea parca de suflul initial al UNICULUI, atunci am inteles si am simtit ca ratacirea este chemarea PREAINALTULUI.
Cind in singuratatea fierbinte si agitata ascultam tacerea intunericului si linistea noptii, cind priveam pe ecranul tavanului si revedeam scene din vremile de demult, vremuri cind eram tinc si ma jucam in gradina casei parintilor mei, atunci am inteles, incet incet, ca ratacirile cu sufletul sint de fapt singurele rataciri, indiferent cit ne-am deplasat in spatiu, chiar daca unora le e necesar sa vada soarele rasarind la Roma si asfintind la Osaka, pentru ca sa simta ca traiesc. Ratacirile sint acele singuratati nocturne cind auzi glasurile celor dragi ce nu mai sint, sau daca sint, nu mai sint linga tine, cind intelegi ca timpurile dragi au fost, s-au dus, ca nu mai poate fi vorba de vre-un "INAPOI" ci doar un "INAINTE".
Ratacirile zbuciumate sint acele momente, despre care mi-a prezis bunica mea, pace sfinta sufletului ei, ca voi avea partea mea. Sint acele momente in care plingi cu amar acolo unde nimeni nu te vede, nimeni nu te aude. Caci, cum spunea prea bine Primo Levi: singuratatea in suferinta ascute suferinta insasi.
Ne spunea cronicarul "Acolo sezum si plinsem". Ne spunea preasfintul psalm 137 vechi de peste 2500 de ani, dedicat exilului,
"By the river of Babilon,
Where we set down
There we wept,
When we remembered Zion".
Cind nu stii cum vei putea face fata zilei de miine, cind te indoiesti de tine si de puterile tale, cind tare ai dori macar si pentru un minut sa ai si tu parte de un loc linistit si in care sa te poti odihnii macar pentru o vreme. . .atunci intelegi ca ratacirile sint ale sufletului.
Ne cinta R. Zimmerman (zis Bob Dylan) in cunoscutul cintec de "Mr.Tamborin man" :
Then take me disappearing through the smoke rings of my mind
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves
The haunted, frightened trees, out to the windy beach
Far from the twisted reach of crazy sorrow
ca apoi sa se roage din nou "Please let me forget about today until tomorrow.". Vai doamne ratacirile sint multe si grele....
Dar cumva, in ciuda celor de mai sus, sint convins, ca cel PREAINALT care a facut VIATA si misterul ei neguros si de nepatruns, a facut astfel lucrurile incit, cu cit ratacirile sapa mai adinc gropi in sufletele noastre, cu atit mai capabile sint aceste scobituri sa contina apa sfinta a bucuriilor.
Cum ar putea fi altfel? Mai toti ratacitorii simt ca misterul adinc si farmecul nespus al Creatiei celui PREAINALT nu stau nici in partile ei luminoase, clare si inaltatoare, dar nici in intunecimile ei adinci, obscure si doboritoare, ci tocmai in intensul, ciudatul si dureros-miraculosul teribil contrast dintre ele.
Numele meu AHASVERUS sta marturie: asta ar fi deja un raspuns, dar sa nu fim lasi si nici lenesi: hai sa o luam pieptis! Ajuta-mi Doamne ca multe mai sint de spus, ca doar stii vorba ceea "Fa-ti bace cruce mare ca-i dracul batrin!" !! Deci sa ne facem cruce mare...
Emigratia este o stramutare a trupului, dar luptind cu ea, descoperi ca de cind te-ai nascut calatoresti macar in timp, iar viata iti arata ca si asta este o emigrare, lenta sau rapida, mai lunga sau mai scurta, dar tot o emigrare, una pe care o simti mai domol la inceput, dar mai puternic spre sfirsit. Intelegi atunci ca, precum ziceam, ratacirile nu sint cele facute cu trupul ci sint cele ale sufletului, ale sufletului zbuciumat. Cind sint singur cu nelinistile lui, in noptile agitate si nedormite, pline de acel nesomn in care ascultam suflul vintului, ce-mi amintea parca de suflul initial al UNICULUI, atunci am inteles si am simtit ca ratacirea este chemarea PREAINALTULUI.
Cind in singuratatea fierbinte si agitata ascultam tacerea intunericului si linistea noptii, cind priveam pe ecranul tavanului si revedeam scene din vremile de demult, vremuri cind eram tinc si ma jucam in gradina casei parintilor mei, atunci am inteles, incet incet, ca ratacirile cu sufletul sint de fapt singurele rataciri, indiferent cit ne-am deplasat in spatiu, chiar daca unora le e necesar sa vada soarele rasarind la Roma si asfintind la Osaka, pentru ca sa simta ca traiesc. Ratacirile sint acele singuratati nocturne cind auzi glasurile celor dragi ce nu mai sint, sau daca sint, nu mai sint linga tine, cind intelegi ca timpurile dragi au fost, s-au dus, ca nu mai poate fi vorba de vre-un "INAPOI" ci doar un "INAINTE".
Ratacirile zbuciumate sint acele momente, despre care mi-a prezis bunica mea, pace sfinta sufletului ei, ca voi avea partea mea. Sint acele momente in care plingi cu amar acolo unde nimeni nu te vede, nimeni nu te aude. Caci, cum spunea prea bine Primo Levi: singuratatea in suferinta ascute suferinta insasi.
Ne spunea cronicarul "Acolo sezum si plinsem". Ne spunea preasfintul psalm 137 vechi de peste 2500 de ani, dedicat exilului,
"By the river of Babilon,
Where we set down
There we wept,
When we remembered Zion".
Cind nu stii cum vei putea face fata zilei de miine, cind te indoiesti de tine si de puterile tale, cind tare ai dori macar si pentru un minut sa ai si tu parte de un loc linistit si in care sa te poti odihnii macar pentru o vreme. . .atunci intelegi ca ratacirile sint ale sufletului.
Ne cinta R. Zimmerman (zis Bob Dylan) in cunoscutul cintec de "Mr.Tamborin man" :
Then take me disappearing through the smoke rings of my mind
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves
The haunted, frightened trees, out to the windy beach
Far from the twisted reach of crazy sorrow
ca apoi sa se roage din nou "Please let me forget about today until tomorrow.". Vai doamne ratacirile sint multe si grele....
Dar cumva, in ciuda celor de mai sus, sint convins, ca cel PREAINALT care a facut VIATA si misterul ei neguros si de nepatruns, a facut astfel lucrurile incit, cu cit ratacirile sapa mai adinc gropi in sufletele noastre, cu atit mai capabile sint aceste scobituri sa contina apa sfinta a bucuriilor.
Cum ar putea fi altfel? Mai toti ratacitorii simt ca misterul adinc si farmecul nespus al Creatiei celui PREAINALT nu stau nici in partile ei luminoase, clare si inaltatoare, dar nici in intunecimile ei adinci, obscure si doboritoare, ci tocmai in intensul, ciudatul si dureros-miraculosul teribil contrast dintre ele.
20. Despre Emigratie
Asi dori sa incep cu un fapt real dar simnificativ, care ne da o pilda vorbind despre ratacire.
Mama, care avea intuitii ce nu dadeau gres, a inteles repede ca voi fi un vagabond si deci in ajunul plecarii mele din tara, m-a luat deoparte cu acea blindete cuceritoare dar cumva si hotarita, la care nu puteam decit sa ma supun si mi-a spus ca ar dori sa-mi spuna o poveste. Mi-a marturisit ca este o poveste din traditia evreiasca (am verificat : asa este) care spune ca in fundul Rusie traia un rabin foarte invatat. De la o vreme, rabinul avea un vis ce se repeta tot mai des. In acel vis, un inger ii spunea ca in Praga, sub vestitul pod Carol ce trece peste Viltava, la piciorul podului, este o comoara care-l asteapta doar pe el. Ingerul il indemna sa plece, sa lase tot si sa se duca la Praga, caci comoara este acolo pentru el. Rabinul, desi avea familie si copii, era mereu chinuit de visul ce revenea mereu, tot mai intens, tot mai des, cind imboldindu-l, cind chinuindu-l pina cind omul a fost obligat sa-si ia ramas bun de la ai sai si sa plece. Iti poti inchipui, imi zice mama cu glasul ei cel linistit fermecator, ca drumul prin Rusia, Polonia pina la Praga nu a fost usor, nu numai pentru ca rabinul nostru era sarac, dar si pentru ca pe atunci asemenea calatorii nu se faceau cu usurinta, mai ales cind esti evreu. Dar ajutorul celui UNIC a facut ca rabuinul nostru sa ajunga intr-o buna zi la Praga, si sa crezi minune, a recunoscut pe loc podul si locul aratat de inger in vis. Cum nu putea sapa in timpul zilei in vazul lumii, se uita la piciorul podului asteptind sa se intunece. Deodata il bate pe umar un soldat, si-l intreaba : »Nu esti tu cumva rabinul cutare ? » « Ba da » raspunde omul nostru. « Bine ca te-am gasit » ii spune soldatul. « De la o vreme incoace nu am pace nici in somn « continua soldatul »In vis mi se arata mereu un inger care-mi vorbeste despre tine, mi te arata, si-mi spune : o sa vina rabinul cutare sa caute o comoara sub podul Carol din Praga, dar tu sa-i spui din partea mea, ca comoara nu este aici , ea este la el acasa in spatele sobei ».
« Asta este povestea » mi-a spus mama cu vocea linistita, adaugind «cautam mereu comori sub podurile din Praga cind adevarata comoara este la noi acasa in spatele sobei. Ar fi bine sa te gindesti la povestea asta, poate e ceva de invatat din ea» a mai spus ea prividu-ma blind, direct si pina in fundul inimii. Dar vai, eu eram tinar, minat de vintul anilor mei de atunci si i-am raspuns pe loc : «Dar tu vezi, mamuca draga, ca rabinul, desi tare invatat, a avut nevoie el insusi de calatoria pina la Praga ca inteleaga unde este de fapt comoara. Crezi ca se poate altfel?» Mama m-a privit adinc de tot si a tacut, iar eu mindru cum eram de raspunsul meu am simtit cumva atunci ca am facut un pas spre plecare. Nating am fost atunci, tocmai din cauza acelei mindrii cu care mi-am savurat victoria asupra povestii mamei mele: da, Doamne, nating am fost ! Dar nu se putea atunci altfel, caci eram tare prost si foarte tinar.
Povestea de mai sus ne invata cum ne seduc si ne dezamagesc ratacirile si emigrarile. Ea ne arata ca numai invatatura nu este de ajuns, calatoriile spre « comori ascunse sub poduri in Praga » isi au utilitatea lor, fara experiente directe invatatura este litera moarta. Dar asta nu inseamna ca invatatura este de lepadat, dimpotriva experientele directe si invatatura se hranesc reciproc. Kant spunea »senzatiile fara ratiune sint oarbe, ratiunea fara senzatii este goala ».
Emigratia este o experienta directa caracteristica poporului evreu si poate ca acest fapt isi are tilcul lui, tilc ce se cere deslusit. Pribegia apare deja in chemarea UNICULUI catre Abraham si deci sta la radacina Judaismului din cele mai vechi timpuri.
Sa fie oare o intimplare ca tocmai pribegia este sortita poporului care trebuia sa duca in lume cuvintul PREAINALTULUI ? Eu nu cred, dar fiecare e liber sa creada ce vrea.
In cazul meu, dupa plecare mea, o vreme destul de indelungata m-a bintuit mereu ideea ca toti au casa lor, dar eu nu am casa mea, nu am un loc unde sint binevenit, un loc in care ma pot odihnii cit de cit, in timpul pribegiilor (« let me forget about today until tomorrow… » ). Framintarile acestea ma tot munceau, pina cind odata, cind ma asteptam mai putin, pe cind eram in vizita la verisoara mea din Munchen, in bucataria ei am vazut un poster: era un pisoi mic care dormea dus, fericit, intr-un giveci de flori strivind nepasator si relaxat florile din vas. Dedesubt scria: « when you are at peace with yourself, everywhere is your home ».
De atunci am incetat sa-mi caut casa si am inceput sa ma gindesc cum sa fiu in pace cu mine insumi. Atunci am inteles ca comoara de sub podul Carol din Praga este faptul ca te simti in pace cu tine insuti. Atunci am inteles ca nu voi avea o casa precum toti ceilalti, asta e soarta celor ratacitori, dar ca peste tot va fi casa mea, cu conditia sa fiu in pace cu mine insumi.
Ratacirile si emigratiile nu sint un blestem cum s-ar putea crede, ele ne conduc la pacea cu noi insine. Mai mult, cum ziceam mai sus, cu cit scobiturile create de suferintele pribegiei sint mai adinci, cu atit mai mult ele sint capabile sa colecteze minunata ploaie a fericirii.
Cu toate cele spuse mai sus, as dori sa termin cu citeva versusri si citeva note de vioara. Ele vin din citecul lui J.J.Goldman « Comme toi » (ca si tine). Desi am ascultat deseori acest cintec, mi-e greu si azi sa-l acult fara ca inima sa mi se stringa pina la lacrimi, mai ales la auzul acelor citeva note de vioara care incep inainte de ultima strofa si se aud in spatele melodiei dupa aceia. In simplitatea textului si prin citeva aluzii la care se adauga aceste note de vioara, imi apar mai clar ca nicicind acele dureri ce nu pot fi decit ale nostre, a celor ce ratacim.
Cum se impaca insa optimismul emigratiei descris la inceput cu durerile cintecului de mai jos? Tocmai ca se impaca perfect, caci ele sint exemplu la cele ce spuneam « … misterul adinc si farmecul nespus al Creatiei celui PREAINALT nu stau nici in partile ei luminoase, clare si inaltatoare dar nici in intunecimile ei adinci, obscure si doboritoare, ci tocmai in intensul, ciudatul si dureros-miraculosul teribil contrast dintre ele. «
Asi dori sa incep cu un fapt real dar simnificativ, care ne da o pilda vorbind despre ratacire.
Mama, care avea intuitii ce nu dadeau gres, a inteles repede ca voi fi un vagabond si deci in ajunul plecarii mele din tara, m-a luat deoparte cu acea blindete cuceritoare dar cumva si hotarita, la care nu puteam decit sa ma supun si mi-a spus ca ar dori sa-mi spuna o poveste. Mi-a marturisit ca este o poveste din traditia evreiasca (am verificat : asa este) care spune ca in fundul Rusie traia un rabin foarte invatat. De la o vreme, rabinul avea un vis ce se repeta tot mai des. In acel vis, un inger ii spunea ca in Praga, sub vestitul pod Carol ce trece peste Viltava, la piciorul podului, este o comoara care-l asteapta doar pe el. Ingerul il indemna sa plece, sa lase tot si sa se duca la Praga, caci comoara este acolo pentru el. Rabinul, desi avea familie si copii, era mereu chinuit de visul ce revenea mereu, tot mai intens, tot mai des, cind imboldindu-l, cind chinuindu-l pina cind omul a fost obligat sa-si ia ramas bun de la ai sai si sa plece. Iti poti inchipui, imi zice mama cu glasul ei cel linistit fermecator, ca drumul prin Rusia, Polonia pina la Praga nu a fost usor, nu numai pentru ca rabinul nostru era sarac, dar si pentru ca pe atunci asemenea calatorii nu se faceau cu usurinta, mai ales cind esti evreu. Dar ajutorul celui UNIC a facut ca rabuinul nostru sa ajunga intr-o buna zi la Praga, si sa crezi minune, a recunoscut pe loc podul si locul aratat de inger in vis. Cum nu putea sapa in timpul zilei in vazul lumii, se uita la piciorul podului asteptind sa se intunece. Deodata il bate pe umar un soldat, si-l intreaba : »Nu esti tu cumva rabinul cutare ? » « Ba da » raspunde omul nostru. « Bine ca te-am gasit » ii spune soldatul. « De la o vreme incoace nu am pace nici in somn « continua soldatul »In vis mi se arata mereu un inger care-mi vorbeste despre tine, mi te arata, si-mi spune : o sa vina rabinul cutare sa caute o comoara sub podul Carol din Praga, dar tu sa-i spui din partea mea, ca comoara nu este aici , ea este la el acasa in spatele sobei ».
« Asta este povestea » mi-a spus mama cu vocea linistita, adaugind «cautam mereu comori sub podurile din Praga cind adevarata comoara este la noi acasa in spatele sobei. Ar fi bine sa te gindesti la povestea asta, poate e ceva de invatat din ea» a mai spus ea prividu-ma blind, direct si pina in fundul inimii. Dar vai, eu eram tinar, minat de vintul anilor mei de atunci si i-am raspuns pe loc : «Dar tu vezi, mamuca draga, ca rabinul, desi tare invatat, a avut nevoie el insusi de calatoria pina la Praga ca inteleaga unde este de fapt comoara. Crezi ca se poate altfel?» Mama m-a privit adinc de tot si a tacut, iar eu mindru cum eram de raspunsul meu am simtit cumva atunci ca am facut un pas spre plecare. Nating am fost atunci, tocmai din cauza acelei mindrii cu care mi-am savurat victoria asupra povestii mamei mele: da, Doamne, nating am fost ! Dar nu se putea atunci altfel, caci eram tare prost si foarte tinar.
Povestea de mai sus ne invata cum ne seduc si ne dezamagesc ratacirile si emigrarile. Ea ne arata ca numai invatatura nu este de ajuns, calatoriile spre « comori ascunse sub poduri in Praga » isi au utilitatea lor, fara experiente directe invatatura este litera moarta. Dar asta nu inseamna ca invatatura este de lepadat, dimpotriva experientele directe si invatatura se hranesc reciproc. Kant spunea »senzatiile fara ratiune sint oarbe, ratiunea fara senzatii este goala ».
Emigratia este o experienta directa caracteristica poporului evreu si poate ca acest fapt isi are tilcul lui, tilc ce se cere deslusit. Pribegia apare deja in chemarea UNICULUI catre Abraham si deci sta la radacina Judaismului din cele mai vechi timpuri.
Sa fie oare o intimplare ca tocmai pribegia este sortita poporului care trebuia sa duca in lume cuvintul PREAINALTULUI ? Eu nu cred, dar fiecare e liber sa creada ce vrea.
In cazul meu, dupa plecare mea, o vreme destul de indelungata m-a bintuit mereu ideea ca toti au casa lor, dar eu nu am casa mea, nu am un loc unde sint binevenit, un loc in care ma pot odihnii cit de cit, in timpul pribegiilor (« let me forget about today until tomorrow… » ). Framintarile acestea ma tot munceau, pina cind odata, cind ma asteptam mai putin, pe cind eram in vizita la verisoara mea din Munchen, in bucataria ei am vazut un poster: era un pisoi mic care dormea dus, fericit, intr-un giveci de flori strivind nepasator si relaxat florile din vas. Dedesubt scria: « when you are at peace with yourself, everywhere is your home ».
De atunci am incetat sa-mi caut casa si am inceput sa ma gindesc cum sa fiu in pace cu mine insumi. Atunci am inteles ca comoara de sub podul Carol din Praga este faptul ca te simti in pace cu tine insuti. Atunci am inteles ca nu voi avea o casa precum toti ceilalti, asta e soarta celor ratacitori, dar ca peste tot va fi casa mea, cu conditia sa fiu in pace cu mine insumi.
Ratacirile si emigratiile nu sint un blestem cum s-ar putea crede, ele ne conduc la pacea cu noi insine. Mai mult, cum ziceam mai sus, cu cit scobiturile create de suferintele pribegiei sint mai adinci, cu atit mai mult ele sint capabile sa colecteze minunata ploaie a fericirii.
Cu toate cele spuse mai sus, as dori sa termin cu citeva versusri si citeva note de vioara. Ele vin din citecul lui J.J.Goldman « Comme toi » (ca si tine). Desi am ascultat deseori acest cintec, mi-e greu si azi sa-l acult fara ca inima sa mi se stringa pina la lacrimi, mai ales la auzul acelor citeva note de vioara care incep inainte de ultima strofa si se aud in spatele melodiei dupa aceia. In simplitatea textului si prin citeva aluzii la care se adauga aceste note de vioara, imi apar mai clar ca nicicind acele dureri ce nu pot fi decit ale nostre, a celor ce ratacim.
Cum se impaca insa optimismul emigratiei descris la inceput cu durerile cintecului de mai jos? Tocmai ca se impaca perfect, caci ele sint exemplu la cele ce spuneam « … misterul adinc si farmecul nespus al Creatiei celui PREAINALT nu stau nici in partile ei luminoase, clare si inaltatoare dar nici in intunecimile ei adinci, obscure si doboritoare, ci tocmai in intensul, ciudatul si dureros-miraculosul teribil contrast dintre ele. «
Comme toi
Elle avait les yeux clairs et la robe en velours
acote de sa mre et la famille autour
Elle pose un peu distraite au doux soleil de la fin du jour
La photo n'est pas bonne mais l'on peut y voir
Le bonheur en personne et la douceur d'un soir
Elle aimait la musique surtout Schuman et puis Mozart
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Elle allait l'ecole au village d'en bas
Elle apprenait les livres elle apprenait les lois
Elle chantait les grenouilles et les princesses qui dorment au bois
Elle aimait sa poupe elle aimait ses amis
Surtout Ruth et Anna et surtout Jermie
Et ils se marieraient un jour peut-etre Varsovie
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Elle s'appelait Sarah elle n'avait pas huit ans
Sa vie c'etait douceur reves et nuages blancs
Mais d'autres gens en avaient decide autrement
Elle avait tes yeux clairs et elle avait ton age
C'etait une petite fille sans histoires et tres sage
Mais elle n'est pas ne comme toi ici et maintenant
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Elle avait les yeux clairs et la robe en velours
acote de sa mre et la famille autour
Elle pose un peu distraite au doux soleil de la fin du jour
La photo n'est pas bonne mais l'on peut y voir
Le bonheur en personne et la douceur d'un soir
Elle aimait la musique surtout Schuman et puis Mozart
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Elle allait l'ecole au village d'en bas
Elle apprenait les livres elle apprenait les lois
Elle chantait les grenouilles et les princesses qui dorment au bois
Elle aimait sa poupe elle aimait ses amis
Surtout Ruth et Anna et surtout Jermie
Et ils se marieraient un jour peut-etre Varsovie
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Elle s'appelait Sarah elle n'avait pas huit ans
Sa vie c'etait douceur reves et nuages blancs
Mais d'autres gens en avaient decide autrement
Elle avait tes yeux clairs et elle avait ton age
C'etait une petite fille sans histoires et tres sage
Mais elle n'est pas ne comme toi ici et maintenant
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi que je regarde tout bas
Comme toi qui dort en revant quoi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
Comme toi comme toi comme toi comme toi
