Ultima saptamina, ca de altfel ultimele 2 luni inaintea plecarii, au trecut într-o invalmseala totala.
In primul rind era vinzarea lucrurilor adunate de-a lungul vietii de parintii mei si la fel si de noi: mobile, covoare, fel de fel de maruntisuri, care de abia atunci cind le vinzi iti dai seama cit de mult erai legata de ele si cum fiecare in parte iti rascoleste amintiri.
Cumparatorii se invirteau ca intr-un magazin, comentau si bine-nteles incercau sa primeasca totul pe sume de batjocura.
Dar cel mai greu mi-a fost sa ma despart de carti. Am avut o biblioteca vasta, carti tehnice legate de meseriile noastre, cartile de scoala ale fetei si o larga colectie de beletristica.
Inca inainte cu citeva luni, cind deja am fost in posesia" formularelor mari" si am stiut ca vom putea emigra , am trimis pachete in Israel cu cele mai importante carti tehnice de care am banuit ca vom avea nevoie, si fiecare din noi a ales citeva carti favorite de literatura.
Cind am vazut ca si la carti a fost "tocmeala" mare, am preferat sa le impartim printre prieteni, macar sa se bucure ei de ele. La fel am procedat si cu hainele mai bune.
Tata, la virsta de 83 de ani s-a imbolnavit grav si in septembrie1987 a fost operat de o tumoare la prostata. Noi am fost planificati sa plecam in noaptea de 13 ianuarie 1988.
Am trecut prin clipe groaznice, nu stiam ce se va intimpla cu el, cu noi, l-au trimis acasa de la spital, zicind sa moara acasa.
A fost iarna anului 1987, cind nu era mincare decit la negru, nu dadeau caldura (au fost nopti ca am dormit in palton si cu caciula pe cap), nu dadeau la bloc apa calda decit citeva (putine) ore seara si erau ore intregi de intreruperi de curent.
Totusi l-am ingrijit pe tata ca pe un bebelus si am reusit sa plecam cu el.
O saptamina inainte de plecare a trebuit sa eliberam locuintele, cea parinteasca, din str. 7 Noiembrie si locuinta noastra din centru de pe str. Dimitrie Cantemir aflata linga piata Libertatii. Asa ne-am mutat in locuinta fiicei din prima casatorie a lui Mihai, sotul meu.
Cel mai greu mi-a fost sa dau ultima runda prin locuintele goale, si in casa parinteasca. Coplesita de amintiri mi-au dat lacrimile.
A urmat vama la Arad intr-un sopron deschis la minus -11 grade C , in luna ianuarie 1988. Abia am gasit un camion care sa ne transporte lucrurile.
Totul a fost complicat si umilitor.
In data de 11 ianuarie, dupa o zi de despartiri cu lacrimi de la prieteni, am plecat cu trenul de noapte la Bucuresti. Era multa zapada si frig. Ne-au condus fiica lui Mihai cu sotul ei, fratele mai mic a lui Mihai, (cel mare traieste la Focsani) si citiva dintre prietenii cei mai apropiati.
A fost foarte trist, dar cel mai rau mi-a parut de fata mea, care dupa ce se despartise de prietenul ei acasa dupa masa, a trecut si prin a doua despartire, el aparind si la gara cu un mic cadou de despartire, un lantisor de aur. Si acum imi dau lacrimile cind imi amintesc. S-a plins mult.
Am ajuns la Bucuresti, acolo am facut vama la bagajele de mina in data 12 ianuarie si o zi mai tirziu, in 13 ianuarie seara, ne-am infiintat la aeroport. A fost totul si mai greu cu tata bolnav.
Totul a trecut ca un vis si nici acum nu mai reusesc sa-mi amintesc decit ca ne-a condus un prieten la care i-am lasat apoi banii care ne-au mai ramas.
La vama de la aeroport ne-au facut scandal ca am facut copii dupa actele legalizate ce ni s-a dat voie sa le luam cu noi (diplomele si cartile de munca). Alte acte ca si certificatele de nastere, casatorie, actul de deces a lui mama nu am avut voie, dupa aceste acte am trimis deja inainte copiile legalizate cu rude si studenti israelieni.
Vamesii, granicerii, securistii, nici nu stiu cine erau, ni le-au luat si am putut sa trecem.
Ultimul lucru pe care-l mai tin minte este ca eram deja jos in incaperea de unde se iesea la avion cind deodata la difuzor a fost strigat numele lui tata. Am inlemnit de frica si nu ne-am prezentat. Nici pina azi nu stiu ce au vrut.
Mai tirziu, cind am fost deja in avion ii eram deja in aer, m-am mai relaxat un pic si am inceput sa ma gindesc cu mari semne de intrebare ce ne mai asteapta in viitor.
In primul rind era vinzarea lucrurilor adunate de-a lungul vietii de parintii mei si la fel si de noi: mobile, covoare, fel de fel de maruntisuri, care de abia atunci cind le vinzi iti dai seama cit de mult erai legata de ele si cum fiecare in parte iti rascoleste amintiri.
Cumparatorii se invirteau ca intr-un magazin, comentau si bine-nteles incercau sa primeasca totul pe sume de batjocura.
Dar cel mai greu mi-a fost sa ma despart de carti. Am avut o biblioteca vasta, carti tehnice legate de meseriile noastre, cartile de scoala ale fetei si o larga colectie de beletristica.
Inca inainte cu citeva luni, cind deja am fost in posesia" formularelor mari" si am stiut ca vom putea emigra , am trimis pachete in Israel cu cele mai importante carti tehnice de care am banuit ca vom avea nevoie, si fiecare din noi a ales citeva carti favorite de literatura.
Cind am vazut ca si la carti a fost "tocmeala" mare, am preferat sa le impartim printre prieteni, macar sa se bucure ei de ele. La fel am procedat si cu hainele mai bune.
Tata, la virsta de 83 de ani s-a imbolnavit grav si in septembrie1987 a fost operat de o tumoare la prostata. Noi am fost planificati sa plecam in noaptea de 13 ianuarie 1988.
Am trecut prin clipe groaznice, nu stiam ce se va intimpla cu el, cu noi, l-au trimis acasa de la spital, zicind sa moara acasa.
A fost iarna anului 1987, cind nu era mincare decit la negru, nu dadeau caldura (au fost nopti ca am dormit in palton si cu caciula pe cap), nu dadeau la bloc apa calda decit citeva (putine) ore seara si erau ore intregi de intreruperi de curent.
Totusi l-am ingrijit pe tata ca pe un bebelus si am reusit sa plecam cu el.
O saptamina inainte de plecare a trebuit sa eliberam locuintele, cea parinteasca, din str. 7 Noiembrie si locuinta noastra din centru de pe str. Dimitrie Cantemir aflata linga piata Libertatii. Asa ne-am mutat in locuinta fiicei din prima casatorie a lui Mihai, sotul meu.
Cel mai greu mi-a fost sa dau ultima runda prin locuintele goale, si in casa parinteasca. Coplesita de amintiri mi-au dat lacrimile.
A urmat vama la Arad intr-un sopron deschis la minus -11 grade C , in luna ianuarie 1988. Abia am gasit un camion care sa ne transporte lucrurile.
Totul a fost complicat si umilitor.
In data de 11 ianuarie, dupa o zi de despartiri cu lacrimi de la prieteni, am plecat cu trenul de noapte la Bucuresti. Era multa zapada si frig. Ne-au condus fiica lui Mihai cu sotul ei, fratele mai mic a lui Mihai, (cel mare traieste la Focsani) si citiva dintre prietenii cei mai apropiati.
A fost foarte trist, dar cel mai rau mi-a parut de fata mea, care dupa ce se despartise de prietenul ei acasa dupa masa, a trecut si prin a doua despartire, el aparind si la gara cu un mic cadou de despartire, un lantisor de aur. Si acum imi dau lacrimile cind imi amintesc. S-a plins mult.
Am ajuns la Bucuresti, acolo am facut vama la bagajele de mina in data 12 ianuarie si o zi mai tirziu, in 13 ianuarie seara, ne-am infiintat la aeroport. A fost totul si mai greu cu tata bolnav.
Totul a trecut ca un vis si nici acum nu mai reusesc sa-mi amintesc decit ca ne-a condus un prieten la care i-am lasat apoi banii care ne-au mai ramas.
La vama de la aeroport ne-au facut scandal ca am facut copii dupa actele legalizate ce ni s-a dat voie sa le luam cu noi (diplomele si cartile de munca). Alte acte ca si certificatele de nastere, casatorie, actul de deces a lui mama nu am avut voie, dupa aceste acte am trimis deja inainte copiile legalizate cu rude si studenti israelieni.
Vamesii, granicerii, securistii, nici nu stiu cine erau, ni le-au luat si am putut sa trecem.
Ultimul lucru pe care-l mai tin minte este ca eram deja jos in incaperea de unde se iesea la avion cind deodata la difuzor a fost strigat numele lui tata. Am inlemnit de frica si nu ne-am prezentat. Nici pina azi nu stiu ce au vrut.
Mai tirziu, cind am fost deja in avion ii eram deja in aer, m-am mai relaxat un pic si am inceput sa ma gindesc cu mari semne de intrebare ce ne mai asteapta in viitor.
Dragi prieteni,textul acesta este relatarea lineara, cronologica a ultimelor ceasuri petrecute inaintea plecarii. Comentariile autoarei acestor rinduri sint minimale. Ea ne povesteste, ca si cum ne-am afla impreuna la o cescuta de cafea, ce s-a intimplat in acel an 1988....la 13 ianuarie...ASTAZI se implinesc exact 21 de ani si o lunade la aceasta plecare. Cu drag,Juli
Ultima perioada in Timisoara inaintea plecarii in Israel -13 ianuarie 1988
de Marika Szenes (Grosu)
