jour_sp

Pe vremuri eram multi, orasul era plin de noi, totul ne povestea doar noua si noua vroia sa ne semene si totusi ne simteam invinsi, de parca forta noastra s-ar fi micsorat mereu.
Totul dadea impresia de parca ar fi existat undeva un centru, in care oameni necunoscuti, brigada rudelor voastre, instalasera o pompa de extragere mondiala, care ne sugea puterile si ne lasa saraciti, cand de fapt - daca as fi cinic - as putea spune: devenisem mai bogati.
Devenisem cluceri, pastratori ai unei comori. Aveam in grija, in paza noastra tot ce ati lasat in urma: adresa voastra temporara, unde se mai puteau trimite scrisorile si vederile sosite, daca omul indraznea sa-si mai asume aceasta prietenie cu un „plecat”, ceea ce nici pe departe nu era lipsita de risc.

Gindeste-te numai, traiam in mijlocul unui razboi pe care nu il luptam, nu curgea singe, prezent era doar frigul cumplit ce ne inconjura…Asa se si numea: razboiul rece.

Aveam in grija noastra fotografiile facute in excursii, la joururi sau la incheierea vreunui an scolar, fotografii in care nici macar nu eram noi, sau cunostintele noastre imortalizati, ci doar voi si cunostintele voastre. Poze ramase in urma impachetarilor rapide, facute si adunate cu grija si aprobate de oficialitati.
Le pastram pina la prima ocazie, pina cand - cuiva care ne suna noaptea in taina, dadindu-ne o intilnire secreta - i le puteam inmina intr-un plic inchis, sau intr-o cutie de ciocolata (Vinga, Dezrobirea, Bucuresti, Bucegi - marci cunoscute, daca nu le-ati uitat, dar se poate uita ciocolata romana atunci cand celelalte marci traiau doar in legendele si amintirea parintilor si bunicilor nostri, in cazul in care i-am mai avut dupa Auschwitz…)
Sau am putea sa-i amintim pe cei mai norocosi dintre noi, care le-au putut scoate la voi, ducandu-le voua, gazdelor noastre, in cazul in care ni se scotea botnitza si cureaua care ne tineau legati si eram lasati sa calatorim spre vest sau ost, la Budapesta sau Praga unde ne puteam intilni.
Unii insa dintre voi, cei plecati, nu au mai venit dupa restul albumelor de fotografii, dupa scrisorile bunicilor, caci au fost acolo „afara” cuprinsi de cureaua de transmisie a masinii de libertate, de puterea nemarginirii, de betzia sentimentului de fericire, de mania muncii, intorcand spatele acelei tzari in care au cunoscut doar intunericul, mizeria si umilinta avind experienta izolarii, a oprimarii. (Cel putin de aceste lucruri ati vrut sa va amintiti in mod oficial, pentru a nu fi chinuiti de dor, de dorul de casa - ti-a fost casa Bucuresti, Timisoara, Baia Mare, Arad, Iasi??! - dorul de locul tau de nastere).
Dar ceea ce se petrecea in visele voastre puteam doar sa ne imaginam cei de aici, cei din spatele zidului de despartire. Despre aceasta nu se vorbea niciodata, doar in poemele voastre preferate se ascundeau cateva rinduri si rime dureroase…
Eram pastratorii cuvintele voastre, a bancurilor voastre preferate, care inghetasera in timp, in ultima privire care v-a condus la avionul atit de invidiat, la tren, la un jour de despartire. Noi v-am pastrat zicalele preferate, imaginea voastra tinara, adolescenta, de care noi acuma treizeci-patruzeci de ani mai tirziu va amintim in timp ce voi dati scheptici din cap spunind: am spus eu asa ceva, intr-adevar?!! La fel cum nu va credeti ochilor si intrebati plini de neincredere: sa fiu eu acesta intr-adevar? Asa am fost eu?
Va pastram colectiile de vederi, servetele, etichetele de cutii de chibrituri, timbrele si fluturii de care va despartise-ti cu atita durere in suflet. Cate ore de intimitate, cate momente de fericire, de bucurie si mindrie se ascundeau in ele. Iti amintesti inca de timbrul de aluminiu de care ai facut rost de la un oarecare X? Sau de prima vedere din Belgia, care era putin murdara si avea mici crapaturi, ea trecuse deja prin nenumarate maini… postasi, cenzori, colectionari plini de invidie, colegi de clasa, parteneri ce schimbau vederi… si acuma pastra urmele degetelor unei tzari intregi. Si tu traiesti acuma acolo la Bruxelles, nu te mai gindesti niciodata la aceasta carte postala veche, desi zilnic poti vedea Atomiumul, despre care sosise o fotografie in 1958 de la Bandi bacsi. El fusese acolo la expozitia mondiala.
La expozitia mondiala… in timp ce tu te gindeai ca nu vei ajunge in toata viata ta nenorocita nici macar pina la Sovata, nu pina la Bruxelles.
Noi, cei care am ramas - din comoditate, de frica, pentru ca parintii ne-ar fi ramas singuri, pentru ca cine ar fi avut grija de mormintele noastre, pentru ca situatia era cum era, pentru ca nu am avut rude in strainatate care sa ne primeasca, fiind prizonieri ai unei limbi si ai unei meserii prost alese, nedevenind niciodata oameni bogati, dar scuze am putut gasi cat inaltimile Retezatului - noi ne-am schimbat societatea de prieteni din zece in zece ani. Nu pentru ca fiecare ne-ar fi tradat, nu pentru ca fiecare ne-ar fi intors spatele si nu pentru ca noi ne-am fi mutat din Roma nasterii noastre, ci pentru ca din zece in zece ani ne dispareau prietenii, care plecau cand in grup si cand singuri, pornind sa-si incerce norocul peste ocean sau doar aici in vecinatatea noastra la Linz, Jerusalem, Budapesta, sau Goteburg.
Si pentru ca aveam noroc, mai precis pentru ca ne pricepeam sa incheiem compromise, gaseam intotdeauna prieteni, cunostinte, carora le puteam povesti anecdotele noastre preferate, anecdotele voastre preferate, le puteam arata fotografiile ramase aici, putind in acelasi timp sa citam din scrisorile voastre, putind sa ne mindrim cu colectia noastra fara pereche de vederi si dureri de inima.
Am fost membri de partid, sau fara partid, incet incet nu mai credeam in nimic, citeam intotdeauna printre rinduri, chiar si atunci cand de fapt printre rinduri nu mai era altceva de citit decat ca noi, cu pasii nostri marunti alergam mereu dupa faina, zahar, carne si servetele.
In sufletul nostru eram la voi si ne gindeam ce-ati spune la toate acestea. Noi nu credeam ca ne-am putea revolta, ca s-ar putea rasturna sistemul. Noi speram numai, specializindu-ne intre timp in arta de a fi in opozitie.
Ne trezeam, daca noaptea suna telefonul, vorbeam codificat, in metafore, incet nu mai intelegeati nimic din ceea ce spuneam. Mesaje… a sosit o vedere de pe litoralul indonez si din cazinoul aflat pe palmieri din Malayezia, din parcul Yellowstone… si pe capurile noastre se revarsau apele jucause ale Niagarei sosite cu o felicitare.
Uneori soseau pachetele voastre decimate deja de bunii nostri postasi, de bravii vamesi, de oficialitatile patriotice, articolele de ziar taiate cu grija pentru noi fiind sechestrate deja, stateam la rind ziua transformind-o in noapte in fatza oficiului postal pentru a le scoate, eram invidiati pentru aceste pachete, in jurul lor circulau legende (zdrente, haine moderne, vechituri), in timp ce voi ne trimiteati medicamentele ce salvau viata mamei noastre hipertensive si opreau inmultirea celulelor canceroase ale tatalui nostru.
Ciocolata - cafea - kakao… Faina de malai in patria mamaligei…
Desi pina si voi stiati ca mamaliga nu explodeaza nici daca o faci din malai sosit din strainatate…
Noi insa va puteam chema la telefon doar o data pe luna, in cel mai bun caz puteam calatori o data la doi ani in tzarile lagarului socialist, daca ne comportam asa cum trebuie… noi ne puteam bucura asa de mult de mincare si bautura cum voi nu mai reuseati, in noi prelungindu-se instinctul celui internat in lagar, cele traite de el… dar de aceea nu trebuie sa va para rau de noi: eram condamnati la viata, la intilniri.
Cel putin aceasta a fost ceea ce tinea in noi inca sufletul.